Lucrătorii referă siguranța slujbei, nu promisiuni net zeroPoliticienii insistă că drumul spre net zero este pavat cu locuri de muncă. Dar și drumul spre iad este pavat cu intenții bune.
„Când mă gândesc la climă, mă gândesc la locuri de muncă”, a declarat președintelui american Joe Biden. Nu orice fel de locuri de muncă, atenție, ci locuri de muncă bune, care vor revigora comunitățile defavorizate.
Sir Keir Starmer, liderul opoziției laburiste din Marea Britanie, s-a alăturat recent vocilor americane când a susținut că tranziția ecologică ar putea „readuce speranța în comunitățile care au fost distruse de dezindustrializare în anii 1980”.
Dar aceste narațiuni optimiste par mai degrabă vorbe goale: dezindustrializarea este pe cale să revină pe ambele maluri ale Atlanticului. Tranziția energetică va implica compromisuri și costuri uriașe despre care factorii de decizie politică ar prefera să nu vorbească.
Un „câștig reciproc” pentru lucrători și planetă este o capcană. Cel puțin pe hârtie, provocarea nu pare prea descurajantă. Conform calculelor efectuate anul trecut de FMI, tranziția ecologică ar trebui să implice doar „realocarea” a 1% din locurile de muncă în economiile avansate în următorul deceniu și a 2,5% în piețele emergente. Mai puțin dramatic decât tranziția de la industria prelucrătoare la servicii începând cu anii 1980, care a implicat o schimbare de 4 procente pe deceniu. În plus, un loc de muncă „verde” mediu este plătit cu aproape 7% mai mult decât un loc de muncă „poluant”, ceea ce ar trebui să încurajeze oamenii.
Însă, în lumea reală, muncitorii nu pot fi „realocați” atât de ușor precum niște calcule contabile. Nu mai sunt o masă de manevră.
În primul rând, locurile de muncă ecologice ocupă deocamdată o piață de nișă și nu depășesc granițele economiilor dezvoltate. În toate țările sărace, practic nu există.
Apoi, mai există și problema reconversiei profesionale: potrivit estimărilor OCDE, doar 12% dintre persoanele care ocupă locuri de muncă „poluante” participă la cursuri de formare sau de învățare pe tot parcursul vieții, în comparație cu 19% dintre persoanele care ocupă joburi „neutre” și “verzi”.
Problemele sunt și mai serioase în sectoarele aflate în prima linie a tranziției. De la energie la automobile, minerit și oțel, noile procese de producție ecologică sunt, în general, mai puțin intensive în forță de muncă – un lucru bun pentru consumatori, deoarece acest lucru ar trebui să însemne în cele din urmă prețuri mai mici, dar nu la fel de bun pentru lucrători.
În Marea Britanie, în această lună, un acord de decarbonizare a celei mai mari oțelării din țară, la Port Talbot, în Țara Galilor, a demonstrat cât de ușor se poate înrăutăți povestea despre locurile de muncă ecologice.
Guvernul de la Londra a fost de acord să plătească subvenții de până la 500 de milioane de lire sterline grupului indian Tata pentru a asigura viitorul uzinei prin înlocuirea furnalelor înalte cu un cuptor cu arc electric, ce necesită mai puțină forță de muncă, dar va implica pierderea a 3 000 de locuri de muncă.
În SUA, noile fabrici de vehicule electrice se grupează în statele din sud, unde standardele de muncă și ratele de sindicalizare sunt mai scăzute, spre disperarea muncitorilor.
În Germania, IG Metall, cel mai mare sindicat din țară, intenționează în noiembrie să negocieze o săptămână de patru zile pentru lucrătorii din sectorul metalurgic – o modalitate de a răspunde la nevoia de forță de muncă mai puțin numeroasă în viitor. Criticii denunță un plan mascat pentru alte disponibilizări.
Astfel de temeri sunt împărtășite în toată clasa muncitoare. Economia globală și-a revenit greu după pandemie și încă se confruntă cu inflația și majorarea ratelor dobânzilor.
Tranziția ecologică este deja o durere în plus. Nu e de mirare că lucrătorii sunt îngrijorați pentru viitorul lor și întorc spatele tranziției energetice. Preferă siguranța slujbei, nu promisiuni net zero.
