Miza capitalului. Banii unei bănci sunt banii guvernului?

Marile bănci europene au un excedent de capital de peste 500 de miliarde de euro. În cazul celor cotate la bursă, acesta reprezintă 43% din valoarea lor de piață.

Într-o lume în care băncile ar fi libere să își remunereze acționarii așa cum doresc, menținând în același timp capitalul peste cerințele minime, ar putea plăti 43% din întreaga lor valoare de piață ca distribuție specială. O cifră uimitoare, relatează AP. Și totuși, băncile europene se tranzacționează la o evaluare medie de 0,6 ori mai mare decât valoarea lor contabilă.

Băncile se tranzacționează de mult timp la evaluări scăzute. Timp de ani de zile, vina a fost dată mai ales pe ratele negative, care au afectat profitabilitatea. Inversarea politicilor monetare la nivel mondial a schimbat această situație, iar așteptările privind profitabilitatea băncilor au crescut brusc.

Așadar, ce se întâmplă? La mijlocul anilor 2010, exista o glumă despre capitalul excedentar al băncilor: în calitate de acționar, ai fi un prost dacă ai crede că îți aparține, pentru că aparține guvernelor. Acestea l-ar lua prin amenzi pentru comportamente greșite din trecut sau prin noi cerințe de capital. Dar și aceasta este o poveste de domeniul trecutului: revizuirea Basel IV a reglementărilor bancare este aproape finalizată, iar litigiile la nivel mondial scad rapid – cu excepția, poate, a câtorva bănci.

Au găsit guvernele o nouă modalitate de a „lua” capitalul excedentar al băncilor? Este vehiculată o teorie tot mai răspândită conform căreia vremurile noastre seamănă straniu cu anii 1970, cu recesiune, șocuri energetice și că, la fel ca în anii 1970, acest lucru va determina guvernele să controleze excesiv băncile și creditele – ceea ce, în cele din urmă, va dăuna acționarilor.

Într-adevăr, sunt câteva semne îngrijorătoare. La debutul crizei Covid-19, Banca Centrală Europeană a impus o interdicție generală a dividendelor, indiferent de soliditatea bilanțului băncilor.

Această măsură a fost justificată nu numai din motive de solvabilitate, ci și pentru că băncile „trebuiau să continue să finanțeze economia”. Ipoteza de bază – băncile trebuie să acționeze în interesul general, nu în propriul interes – sună foarte nobil, dar, de asemenea, nu este de obicei asociată cu companiile private.

În mod normal, băncile ar trebui să fie libere să își contracteze sau să își extindă bilanțul în funcție de percepția pe care o au asupra mediului economic.

Apoi,evoluțiile fiscale recente au întărit ideea că banii unei bănci sunt banii guvernului: după ani de randamente scăzute, unele țări (cum ar fi Spania și Republica Cehă) au decis să impună o „taxă pe câștigul neașteptat al băncilor” pentru a compensa efectul noilor politici monetare.

Impactul financiar rămâne modest, dar investitorii se tem de generalizare și de permanență, mai ales că băncile centrale se confruntă cu pierderi mari în cadrul programelor lor de relaxare cantitativă de achiziții de obligațiuni, pe măsură ce ratele dobânzilor cresc – pierderi care vor fi transferate guvernelor. Tentația de a le recupera va fi uriașă.

În cele din urmă, argumentul că „va exista întotdeauna o altă criză care să justifice intervenția guvernului”  ar trebui să fie un avertisment: o lume a ratelor scăzute a adus o alocare greșită a capitalului.