În diplomație, ceea ce nu se spune contează adesea mai mult decât ceea ce se spune.
După ce președintele chinez Xi Jinping s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie, ambele națiuni au emis lungi comunicate de presă în care au lăudat relația înfloritoare dintre saudiți și China în „toate domeniile”. Dar, în peste 5.000 de cuvinte, declarațiile nu au spus nimic despre ideea mult vehiculată de a folosi yuanul pentru a stabili prețul petrolului.
Comunicatele nu spuneau absolut nimic despre acest lucru. Inevitabilitatea unui petroyuan a devenit o idee populară în blogosfera financiară, relatează Bloomberg. Există un motiv: China își încordează mușchii ca putere emergentă, cu scopul de a detrona dintre cele mai vizibile și durabile semne ale hegemoniei de 75 de ani a SUA în Orientul Mijlociu.
Prin urmare, introducerea unui petroyuan și prăbușirea petrodolarului care ar urma, ar putea slăbi întregul sistem financiar american. Lucruri foarte grave. O redesenare a hărții economice globale.
Dar povestea este o iluzie, oricât de uimitoare ar fi. Opinia cercurilor guvernamentale din Riyadh, Abu Dhabi, Kuwait City sau Doha despre petroyuan – chiar și în săptămânile care au urmat vizitei lui Xi – este fără echivoc: petrodolarul este aici pentru a rămâne. Dolarul este liber convertibil, yuanul nu este; dolarul este lichid, yuanul nu este. Cine are vrea o monedă administrată, produsă de o mașinărie financiară opacă și imprevizibilă? În niciun caz lumea petrolului.
Există totuși un sâmbure de adevăr în povestea petroyuanului. Xi a încurajat Orientul Mijlociu să adopte yuanul pentru comerțul cu petrol. Dar, în loc să stabilească prețul petrolului în yuani, așa cum mulți se așteptau, a cerut pur și simplu producătorilor să accepte plăți în yuani.
Thani Al Zeyoudi, ministrul comerțului din Emiratele Arabe Unite, a declarat că țara sa este pregătită să discute despre reglementarea schimburilor comerciale în diferite valute, dar numai în cazul afacerilor „non-petroliere”.
Apetitul producătorilor OPEC de a stabili prețul petrolului în yuani folosind o bursă chineză este aproape nul. După ce au petrecut 60 de ani construind un cartel formidabil, de ce ar ceda națiunile din Orientul Mijlociu puterea de stabilire a prețurilor Chinei?
Dincolo de controlul capitalului chinezesc, producătorii de țiței au și alte motive pentru a rămâne alături de bancnota verde.
Unul esențial este faptul că majoritatea monedelor lor sunt ancorate la dolarul american, ceea ce necesită un aflux constant de dolari pentru a susține aranjamentul. Aceste economii sunt deținute în conturi în dolari, astfel încât țările din Orientul Mijlociu au interesul de a menține dolarul puternic. Fanii petroyuanului minimalizează importanța legăturilor valutare.
Un argument favoarea petroyuanului este faptul că SUA au transformat dolarul în armă prin intermediul sancțiunilor petroliere impuse Venezuelei, Rusiei și Iranului, ceea ce face ca o plată alternativă să fie nu numai probabilă, ci și necesară.
Poate, dar aceasta nu este prima dată când americanii impun sancțiuni petroliere, iar dolarul nu a avut de suferit. Libia a cerut – și a obținut – plata în monede europene în anii 1990, la fel ca și Irakul.
În mod ironic, singura petrovalută nouă care a apărut în ultima vreme a fost dirhamul Emiratelor Arabe Unite. India o folosește pentru a deconta unele tranzacții petroliere cu Rusia, ocolind sancțiunile americane. Dar, în ultimii 25 de ani, dirhamul a fost ancorat la dolarul american – un alt indiciu că numai petrodolarul contează cu adevărat.