Reducem riscurile, dar nu ne îndepărtăm de economia Chinei – aceasta a fost filozofia economică a Uniunii Europene.
Ca principiu de organizare, nu este unul rău, cu siguranță mai bun decât nebuloasa „autonomie strategică” a Bruxelles-ului sau decât neserioasa „politică comercială centrată pe muncitor” a SUA.
UE încearcă de ani de zile să atingă și să mențină o poziție de mijloc. Pe de o parte se află predilecția oficială a Americii de a-și folosi puterile federale pentru a-și decupla economia de cea a Chinei.(Trebuie remarcat faptul că nu este clar în ce măsură va funcționa: comerțul global de bunuri dintre SUA și China a atins probabil anul trecut un record istoric, subliniază Financial Times).
Pe de altă parte, UE are un istoric în care a lăsat în principal să curgă comerțul cu China. Dar, în ciuda faptului că statele membre se întorc din ce în ce mai mult împotriva Beijingului, Bruxelles-ul se străduiește să construiască instrumente pentru a reduce o dependență percepută ca fiind periculoasă față companiile chineze.
Capacitatea Europei de a utiliza politica este deosebit de slabă în ceea ce privește tehnologiile sensibile cu aplicații militare și de securitate. Atunci când o politică este mai controversată și afectează în mod special un stat membru, procesele UE sunt în general lăsate deoparte în favoarea competenței naționale.
Tehnologiile sensibile reprezintă o slăbiciune evidentă pentru o acțiune colectivă a UE, dar la fel este și lipsa unei strategii privind reducerea riscurilor în comerțul cu China în general. Europa ar dori securitatea aprovizionării și, acolo unde este posibil, o industrie internă, în sectoarele pe care le consideră de importanță strategică. Și este foarte departe de o realiza.
Un exemplu evident este faptul că Europa, nefiind ajutată de lentoarea mulțumitoare din propria industrie auto, este mult în urma Chinei (și din ce în ce mai mult a SUA) în ceea ce privește vehiculele electrice.
În prezent, UE își analizează cu atenție setul de instrumente de subvenționare subdimensionate și dispersate pentru a vedea dacă poate spera să egaleze cheltuielile americane în acest domeniu, ca să nu mai vorbim de cele ale Chinei.
Pentru că au un prost obicei de a se baza mai degrabă pe reguli (de care dispun din belșug) decât pe bani – de care nu prea dispun – europenii își pun speranța într-un regulament care să împiedice companiile subvenționate de stat din China sau din alte țări să producă în Europa sau să participe la licitații pentru contracte de achiziții publice.
Strategia anti-subvenție străină, împreună cu instrumente de apărare comercială(TDI), este puțin probabil să atingă un grad de distanțare atent calibrat între economiile UE și cea chineză.
De asemenea, riscă să fie utilizată în mod prea larg, reflectând mai degrabă lobby-ul intern decât un plan care să vizeze competitivitatea.
Reducerea riscurilor, mai degrabă decât o abordare de tip „totul sau nimic” a decuplajului de China, este un mod bun de a formula problema.
Dar UE nu este în prezent foarte bine pregătită pentru a face acest lucru. Bruxelles și statele membre trebuie să depună eforturi pentru a dobândi și a utiliza instrumente axate pe precizie dacă vor să transforme sloganul în mai mult decât o retorică elegantă.
