Guverne în insolvență? Datoria suverană a Europei crește ca-n povești

În repetate rânduri, liderii Europei s-au angajat să abordeze o amenințare care se profilează la adresa uniunii lor: datoria guvernamentală excesivă. Cu toate acestea, din când în când, evenimentele – mai întâi pandemia, acum un șoc energetic legat de războiul din Ucraina – le-au subminat planurile.

Asta nu poate continua la nesfârșit. La un moment dat, un guvern important va ajunge probabil în insolvență. Uniunea Europeană trebuie să fie mult mai bine pregătită decât este.

Precedentul Grecia

Atunci când economii divergente împart o monedă fără să împartă și visteria, apar invariabil dezechilibre. Exporturile și economiile germane, de exemplu, generează datorii în alte țări. În urmă cu un deceniu, astfel de dezechilibre – împreună cu o proastă gestionare oficială – au dus la o debandadă financiară în Grecia, care aproape a distrus zona euro.

Dar, în loc să abordeze rădăcina problemei prin formarea unei uniuni fiscale, liderii europeni au reiterat o promisiune veche: în timp, ei vor încerca să reducă datoriile guvernamentale la un nivel mai sigur.

Nu au avut noroc. Pe fondul cheltuielilor de urgență pentru a atenua pandemia și efectele prețurilor volatile ale energiei, povara datoriilor s-a îndreptat în principal în direcția opusă. În 2021, datoriile brute combinate ale guvernelor din zona euro se ridicau la 95% din produsul intern brut, în creștere de la 86% în 2010 și cu mult peste ținta convenită de 60%.

Se apropie o nouă criză?

Acest lucru va depinde de faptul dacă investitorii cred că guvernele europene își pot ține sub control raportul datorie/PIB. Puțin probabil, având în vedere creșterea ratelor dobânzilor.

Italia are raport de 151%. Proiecțiile oficiale arată că povara datoriei sale va scădea semnificativ în următorul deceniu. Dar asta în condițiile unor costuri de împrumut de numai aproximativ 2%. Dacă, în schimb, datoria Italiei se rostogolește la ratele actuale ale dobânzii de aproximativ 4%, perspectivele sale vor fi mai precare. Doar pentru a menține stabilă rata datoriei, guvernul ar trebui să se angajeze într-o austeritate permanentă, menținând un excedent bugetar de aproape 1,5% din PIB – ceea ce ar risca să provoace tulburări sociale și să afecteze investițiile publice.

Dacă, la un moment dat, piețele vor decide că datoria Italiei este nesustenabilă, oficialii vor avea doar două opțiuni: ștergerea datoriei în detrimentul investitorilor privați sau salvarea Italiei în detrimentul contribuabililor UE.

În condițiile actuale, prima variantă ar declanșa probabil o criză financiară, deoarece băncile italiene se numără printre cei mai mari deținători ai datoriei guvernului lor. Cea de-a doua variantă este un eșec politic, în special în țări relativ înstărite, precum Germania.

În cele din urmă, numai o uniune cu adevărat bazată pe partajarea riscurilor – în care transferurile fiscale echilibrează șocurile asimetrice – poate asigura viabilitatea pe termen lung a monedei euro.

Între timp, Europa trebuie cel puțin să creeze condițiile pentru restructurări relativ ordonate ale datoriilor suverane.

În acest scop, factorii de decizie politică ar trebui să accelereze diversificarea deținerilor băncilor în afara datoriilor guvernelor lor de origine, să solicite mai mult capital care să absoarbă pierderile și să finalizeze reformele din sectorul bancar – cum ar fi armonizarea asigurării depozitelor și raționalizarea autorității de supraveghere – necesare pentru a se asigura că falimentele pot fi gestionate cu daune colaterale minime.

Dincolo de aceasta, Europa are nevoie de un mecanism de faliment suveran. Scopul ar trebui să fie acela de a se asigura că, atunci când un guvern se dovedește incapabil să își plătească datoriile, pierderile sunt impuse creditorilor privați cât mai rapid și mai echitabil posibil – minimizând astfel implicarea contribuabililor și evitând tipul de salvări în serie care au provocat atât de multe daune în Grecia.