Piața „bear” a obligațiunilor din acest an în întreaga lume ridică o întrebare presantă în legătură cu bilanțurile băncilor centrale: s-au mărit foarte mult ca urmare a cumpărării de active, sau a relaxării cantitative, ca răspuns la criza financiară și la pandemie.
Cu toate acestea, Rezerva Federală a SUA și alte bănci centrale din țările avansate sunt îngrozitor de subcapitalizate în comparație cu băncile din sectorul privat, avertizează Financial Times. Sunt neobișnuit de vulnerabile la pierderile din portofoliile lor de obligațiuni.
De asemenea, se confruntă cu un risc de credit fără precedent în ceea ce privește activele dobândite prin intermediul operațiunilor lor de creditori. Ar trebui ca piețele să se îngrijoreze?
Răspunsul tradițional al bancherului central este: nu există niciun motiv de îngrijorare. Sarcina băncilor centrale constă în urmărirea unor obiective nobile precum stabilitatea prețurilor, nu în maximizarea profitului.
După cum a susținut de mult timp Willem Buiter, fost membru al comitetului de politică monetară al Băncii Angliei, bilanțul acestora este oricum un ghid înșelător pentru puterea financiară, deoarece nu include cel mai valoros activ al lor: profitul obținut din fabricarea banilor.
Orice viziune asupra solvabilității băncilor centrale trebuie să reflecte faptul că acestea se pot salva singure prin simpla emitere de bani. Prin urmare, chiar dacă bilanțul convențional este insolvabil din punct de vedere tehnic, nu ar avea nicio dificultate în a-și onora datoriile pe măsură ce ajung la scadență.
Argumentul presupus a fi decisiv este că mai multe bănci centrale, inclusiv cele din Chile, Republica Cehă, Israel și Mexic, au funcționat fără dificultăți în ciuda faptului că au avut capitaluri proprii contabile negative în bilanțurile lor pentru perioade îndelungate. Au făcut asta datorită credibilității lor în ceea ce privește stabilitatea monetară și financiară la momentul respectiv.
Este discutabil dacă același lucru se poate spune despre marile bănci centrale după un episod prelungit de rate ale dobânzii ultra-joase. Această politică periculoasă a contribuit la niveluri de îndatorare fără precedent.
De la criza financiară încoace, băncile centrale și-au sporit considerabil expunerea la riscul de piață, de rată a dobânzii și de credit. Iar în ceea ce privește mandatul lor central de stabilitate a prețurilor, au eșuat lamentabil în a anticipa accelerarea inflației.
Singurul fapt de netăgăduit este că băncile centrale nu se pot recapitaliza în caz de insolvență fără a genera o inflație inacceptabil de mare.
Ideea că pot oricând să tipărească bani pentru a ieși din probleme este pur și simplu o iluzie. Oricum, bancherii centrali își fac griji cu privire la bilanțurile lor, deoarece sunt îngrijorați de percepțiile pieței și de reacțiile politicienilor.
În unele cazuri, această preocupare este formalizată. Banca Centrală Europeană, de exemplu, cere băncilor centrale naționale din uniunea monetară să evite o perioadă prelungită de capitaluri proprii scăzute sau negative.
Stabilirea unui regim uniform de adecvare a capitalului pentru băncile centrale ar fi imposibilă. Cu măsuri cvasi-fiscale, cum ar fi relaxarea cantitativă, în care contribuabilul este expus, proprietatea asupra riscului este împărțită diferit între guverne și bănci centrale de la o țară la alta.
Slăbiciunea gravă a bilanțurilor băncilor centrale este, din păcate, simptomatică pentru modul în care economiile avansate au ajuns să funcționeze cu marje minime de siguranță.