UE a rămas în urmă față de alte economii avansate care s-au bazat puternic pe politici industriale conduse de stat pentru a obține un avantaj competitivÎn ultimii ani, guvernele occidentale s-au angajat din ce în ce mai mult în politici industriale pentru a aborda o varietate de probleme — tranziția verde, reziliența lanțurilor de aprovizionare și, poate cel mai important, competiția geopolitică cu China.
Inițiative precum CHIPS and Science Act și Inflation Reduction Act (IRA) ale administrației Biden sunt simbolice pentru acest nou val de politică industrială.
Ca răspuns la IRA, comisarul Stephane Sejourne, noul șef al industriei din UE, a cerut o strategie „Europe First” pentru sectoarele cheie ale afacerilor. „Nu este vorba despre protecționism, deoarece Europa nu are niciun interes într-un război comercial global,” a spus el. „Avem un interes strategic și tehnologic să ne dezvoltăm propriile industrii, să creăm locuri de muncă și să generăm creștere”.
Promițător, dar cadrul instituțional al UE o face necorespunzătoare pentru a confrunta noul peisaj geopolitic al secolului XXI.
Din punct de vedere economic, moneda unică și regulile fiscale restrictive, combinate cu lipsa unei adevărate capacități fiscale comune, reprezintă o barieră serioasă pentru investiții — atât la nivel național, cât și european. Această problemă este agravată de prejudecățile structurale și ideologice ale UE împotriva intervenției statului în economie.
Potrivit UnHerd, Articolele 107 și 108 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) interzic în general orice ajutor care ar putea „distorsiona concurența” prin favorizarea anumitor companii.
Ideea este că permiterea statelor membre să își sprijine industriile interne ar putea duce la un teren de joc inegal, creând condiții în care companiile cu sprijin de stat au un avantaj față de altele. Abordarea reflectă un angajament fundamental față de anti-intervenționism.
UE va rămâne blocată în coșmarul instituțional pe care l-a creat
Cadrul de guvernanță birocratic și multi-nivel al UE duce la un proces de luare a deciziilor lent și complicat. Blocul comunitar a rămas în urmă față de alte economii avansate care s-au bazat puternic pe politici industriale conduse de stat pentru a obține un avantaj competitiv, așa cum a subliniat recent raportul lui Mario Draghi.
O politică de investiții și industrială unică este în mod inerent nerealizabilă. O centralizare suplimentară ar întări doar natura tehnocratică și nedemocratică a guvernării UE, care a dus istoric la eșecuri — așa cum demonstrează politica energetică post-2022 autocontradictorie și sancțiunile împotriva Rusiei.
Cel mai plauzibil rezultat este că UE va rămâne blocată în coșmarul instituțional pe care l-a creat. Aceasta este o situație în care statele naționale sunt sever constrânse în suveranitatea lor economică. Între timp, singura adevărată putere „suverană” a blocului, aparatul supranațional al UE, nu este — și nu ar putea fi niciodată — un stat real capabil să concureze cu superputeri consacrate precum China sau Statele Unite, cu atât mai puțin unul democratic.
