Cancelarul german Olaf Scholz a provocat confuzie săptămâna trecută, când a declarat că depinde de companii să gestioneze „de-riscurile” din China.
Corporațiile sunt asurzite de ani de zile de o cacofonie de îndemnuri contradictorii venite din partea guvernelor UE, a Comisiei Europene, a Casei Albe a lui Joe Biden și a administrației lui Xi Jinping – tot mai mult susținute de subvenții pe termen nelimitat – care le sfătuiesc unde să investească.
Cuvintele lui Scholz, care au fost izbitor de asemănătoare cu cele pe care Li Qiang, premierul Chinei, le-a spus directorilor de companii germane cu o săptămână mai devreme, au fost cu siguranță nesincere, comentează Financial Times. Chiar și în vremuri mai puțin tensionate, disputele comerciale extrem de politizate înseamnă că deciziile comerciale și cele oficiale din anumite sectoare sunt întrepătrunse – în special în Germania, având în vedere puternica sa legătură dintre guvern, corporații și sindicate.
Companiilor care activează în domenii sensibile, cum ar fi semiconductorii de vârf, poate că nu le place să se dezangajeze din China, dar cele expuse la puterile coercitive ale SUA, chiar și cele din Europa, nu prea au de ales.
Guvernul olandez a anunțat deja noul regim de control al exporturilor de echipamente de semiconductori pe care Washingtonul l-a constrâns să îl creeze prin intimidare.
Există mai mult spațiu de manevră pentru companii în cazul tehnologiilor mai puțin sensibile, cum ar fi, de exemplu, vehiculele electrice. Dar și în acest caz va fi imposibil să se ia decizii de afaceri fără o contribuție importantă din partea procesului politic.
Într-adevăr, în prezent există o dezbatere tot mai intensă în cadrul UE cu privire la rolul pe care trebuie să-l acorde Chinei pe piața în expansiune a vehiculelor electrice din Europa.
Thierry Breton, comisarul francez pentru piețe interne, a amenințat recent cu o anchetă antidumping privind producătorii chinezi care exportă în Europa, ceea ce ar putea, teoretic, să afecteze și companiile europene care vând în UE din fabricile lor chinezești.
Dar investițiile Germaniei (și în special cele ale Volkswagen) în sectorul auto din China, atât pentru vânzări, cât și pentru exporturi în alte părți, înseamnă că instinctul tradițional german de evitare a disputelor comerciale și de deschidere față de China persistă – chiar dacă guvernul de coaliție al lui Scholz se îndepărtează de alinierea predecesorului său Angela Merkel cu Beijingul.
Industria germană are probabil dreptate aici: China a dobândit un avans atât de puternic la nivel mondial în ceea ce privește tehnologia și capacitatea de producție a vehiculelor electrice, încât încercarea de a o exclude de pe piața UE este contraproductivă.
Cu toate că Scholz vorbește despre o diviziune clară între guvern și afaceri, ideea că o companie precum VW, Mercedes sau BMW ia decizii separate de influența oficială pare absurdă.
Unele sectoare se vor afla întotdeauna sub mai multă influență guvernamentală decât altele, dar companiile care operează într-un mediu din ce în ce mai politizat trebuie să fie mai conștiente de potențialul de interferență oficială.
Mai există un scenariu perfect credibil: un tandem politic-corporatist în căutarea unui „de-risking” mai apropiat de intereselele comune.
