România traversează un moment economic critic, dar guvernanții par mai preocupați de aplauze și gesturi simbolice decât de realitatea care zdrobește țara. Premierul Ilie Bolojan și șeful PSD, Sorin Grindeanu, au defilat recent la Cluj, la congresul UDMR, ascultând cu capul plecat imnul Ținutului Secuiesc. În timp ce politicienii își arată fățiș loialitatea față de puterea străină care îi stăpânește, milioane de români se confruntă cu ceea ce ar putea fi începutul unei crize de proporții istorice.
Economia României seamănă din ce în ce mai mult cu filmul de groază văzut în 2008: bule multiple, gonflate artificial de politici populiste și de credite ieftine, se sparg simultan, iar statul – împotmolit în datorii și ineficiență – privește neputincios.
La cum se prezintă lucrurile, nu-i de mirare că tot mai mulți experți finanțiști observă cum România se îndreaptă în mare viteză spre prăpastie. Radu Georgescu, un fost CFO din domeniul bancar, care a trăit din primul rând prăbușirea economică din 2008-2009, face o analiză lucidă, aproape dureroasă, a situației.
În cazul nostru, putem spune că istoria are un talent special de a se repeta – și mai ales acolo unde nimeni nu învață nimic din ea.
Doar că, de data asta, România intră în furtună cu un premier convins că reforma se face cu toporul. Ilie Bolojan, pe care „Sistemul” ni l-a livrat cu eticheta „simbolul eficienței administrative” lipită de CV, crede că dacă tai, concediezi și pedepsești economia va înflori. O logică simplistă, aproape poetică, dar complet ruptă de realitate. Pentru că, în timp ce mii de angajați din aparatul de stat își pierd locurile de muncă, „sinecurile”, „pilele” și „de-ai noștri” își păstrează scaunele bine tapițate.
De fapt, după nici un an de guvernare bolojistă, marea reformă administrativă a României ni se dezvelește exact așa cum este: un alt episod de redistribuire a privilegiilor.
Rezultatele? Inflația rămâne la cote alarmante, statul se împrumută cu dobânzi tot mai mari, iar creditorii internaționali privesc România ca pe un client perfect: disperat, vulnerabil și gata să semneze orice.
Ilie Bolojan se laudă prin studiouri tv că a făcut „curățenie în sistem”, iar telespectatorii își fac cruce fiindcă văd realitatea – facturile cresc, dobânzile sufocă firmele, iar clasa de mijloc, acea categorie mereu invocată, niciodată protejată, își vede veniturile evaporând.
Să nu ne amăgim: tăierea salariilor și concedierile la stat nu înseamnă reformă. Ele doar amână prăbușirea, exact cum o făceau și guvernele din 2009. Am mai văzut acest film. E același scenariu, doar că actorii s-au schimbat. Iar regizorul a rămas, ca întotdeauna, același – o clasă politică incapabilă să gândească dincolo de orizontul electoral.
Care bule se vor sparge primele?
Sunt câteva „bule” care se vor sparge și, analizându-le pe rând, vedem că într-acolo ne îndreptăm. Economia României s-a hrănit din iluzii, iar acum vine nota de plată. Numai că, în loc să pregătească economia pentru impact, premierul nostru pare preocupat să arate „hotărât” la televizor. Reforma reală, aia ca trebuia să înceapă cu o restructurare a modului în care statul colectează, cheltuiește și prioritizează banul public și investițiile – a fost înlocuită cu un exercițiu de imagine.
Cu alte cuvinte, coaliția de guvernare ne livrează un soi de „austeritate cu pile”.
Analizate pe scurt, iată ce baloane de săpun se vor sparge:
- Bula bugetarilor explodează
Ani de salarii umflate artificial în sectorul public, combinate cu sporuri și privilegii selective, au creat o iluzie de prosperitate. Acum, când veniturile statului nu mai susțin aceste cheltuieli, apar disponibilizările și tăierile haotice, dar nu pentru toți: pilele și sinecuriștii rămân protejați, iar personalul cu adevărat productiv sau indispensabil plătește prețul. Costul social este uriaș: familii destabilizate, pierderea puterii de cumpărare, dar și efecte economice directe, deoarece scăderea salariilor reduce cererea internă și accelerează recesiunea; - Bula imobiliară atinge cote istorice
Prețurile locuințelor, inflamate de credite ieftine și speculații, au depășit cu mult valoarea reală de piață. Apartamente cumpărate cu 150.000 de euro nu mai pot fi vândute nici măcar la jumătate din preț. Rezultatul: să ne așteptăm la o avalanșă de executări silite, pierderi pentru bănci și fonduri de investiții și o piață imobiliară paralizată. Autoritățile, prin lipsă de politici coerente, nu fac decât să amâne inevitabilul, lăsând piața să se ajusteze brutal, cu victime sociale și economice; - Bula auto se revarsă
Și sectorul auto se confruntă cu un fenomen similar: leasing-urile și creditele auto au crescut artificial cererea, iar acum mii de mașini zac abandonate prin parcări, cu clienți intrați în insolvență; - Bula IT lovește în angajații calificați
După ani în care IT-ul a fost glorificat ca motor al economiei digitale, companiile încep să concedieze masiv, oprind proiecte și blocând investițiile în dezvoltare. Tinerii absolvenți, care credeau că diploma de profil le garantează un viitor sigur, încep să se trezească într-o piață saturată și fără cerere. Industria IT, cândva o sursă de stabilitate și export de capital intelectual, devine țapul ispășitor al crizei de „mâine”; - Bula cheltuielilor inutile de la firme
Team buildinguri exotice, mese de tenis, PlayStation și alte „beneficii corporatiste” care până ieri păreau indispensabile devin acum simboluri ale superficialității și iresponsabilității. În criza actuală, multe firme au ajuns să facă economie până și la rechizite, iar luxul devine absurd. Moralul șefilor scade, iar angajații realizează că banii reali nu mai vin de la facilități de imagine, ci de la productivitate și decizii economice sănătoase. - Și totuși, problema e mai adâncă decât un premier sau un guvern. În ultimii 25 de ani, România a trăit din aceleași iluzii succesive: că „merge și-așa”, că „vom atrage investiții”, că „ne salvează UE”. Toți au promis reforme, toți au mimat schimbarea. Acum, când criza bate la ușă, descoperim că statul e mai umflat ca niciodată, economia reală, mai fragilă, iar populația, mai polarizată.
- Ironia este că, exact ca în 2008, cei care vor plăti nota vor fi tot oamenii obișnuiți. Nu „reformatorii”, nu cei cu contracte de consultanță, ci cei care și-au luat un apartament cu credit, au încercat să construiască o mică firmă, au crezut că „stabilitate” înseamnă ceva.
Între timp, politicienii vor continua să se felicite unii pe alții pentru „curajul reformei”.
Da, bulele se sparg! E firesc. Dar, dacă după fiecare prăbușire tot noi reconstruim aceeași structură, cu aceleași personaje și aceleași minciuni, atunci nu mai e o lecție economică, ci un cerc vicios național.
România și-a câștigat un renume nedorit – țara care învață greu și uită repede.
Când creditorii își vor cere partea, când băncile vor strânge din nou robinetul, când piața imobiliară se va prăbuși și când statul nu va mai putea plăti nici salariile „reformaților”, poate că vom înțelege în sfârșit lecția simplă pe care o tot refuzăm: economia nu se conduce cu lozinci. Și, mai ales, nu se repară cu toporul.