Băncile centrale din SUA și Europa se confruntă cu o amenințare la care nu se așteptau. S-ar putea ca stagflația – combinația toxică de stagnare a producției și inflație ridicată și persistentă, întâlnită ultima dată în anii 1970 și 1980 – să revină cu adevărat?
Este posibil, susțin analiștii de la Bloomberg. De aceea, Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană ar fi înțelept să majoreze din nou ratele de politică monetară în această săptămână. Oricât de tentant ar fi, relaxarea politicii monetare prea curând ar spori riscul de stagflație prin faptul că prețurile și salariile ar continua să crească prea repede.
Stagflația începe cu presiuni din partea ofertei care cresc costurile și reduc producția. Atunci când astfel de presiuni persistă, factorii de decizie trebuie să comprime cererea pentru a limita inflația; în caz contrar, inflația ridicată se poate înrădăcina alături de o creștere slabă.
În anii ’70, creșterea bruscă a prețului petrolului, combinată cu salarii rigide și un răspuns politic ezitant, a produs o combinație de temut: creștere lentă, șomaj ridicat și inflație de durată.
După cincizeci de ani, multe s-au schimbat. Băncile centrale își amintesc lecțiile de atunci; puterea sindicatelor a scăzut și, odată cu ea, capacitatea lucrătorilor de a mări salariile; progresul tehnologic a făcut ca economiile să fie mult mai flexibile. Cu toate acestea, există totuși ecouri.
Atacul Rusiei asupra Ucrainei a dus la o creștere a costurilor energiei. Pandemia a perturbat lanțurile de aprovizionare transfrontaliere. Dezamăgirea față de comerțul liberal și creșterea „friendshoring-ului” și a „decuplajului” au limitat concurența, au crescut costurile și au introdus noi tensiuni economice. Dacă stagflația se va întoarce, nu ar fi atât de surprinzător.
Băncile centrale au dreptate să spere la o aterizare lină: o creștere mai lentă care să readucă inflația la un nivel mai scăzut, fără o recesiune totală. Dar nu există nicio garanție că vor reuși.
Creșterea economică în SUA a încetinit la 1,1% în ritm anual în primul trimestru. Raportul dintre locurile de muncă vacante și șomeri este în continuare mult mai mare decât înainte de pandemie. Creșterea salariilor rămâne puternică, iar măsura preferată de Fed a inflației subiacente a crescut cu 4,6% în perioada de un an până în martie, aproximativ neschimbată față de luna precedentă. Aceasta este încă mai mult decât dublu față de rata țintă.
Este necesară o nouă majorare cu 25 de puncte de bază a ratei dobânzii de politică monetară, la 5,25% – iar președintele Fed, Jerome Powell, ar trebui să fie atent să nu promită că va fi ultima.
La BCE, dilema Christinei Lagarde și a colegilor săi este similară, chiar dacă mai acută. Economia europeană a evitat la limită recesiunea la care mulți se așteptau, în urma unei serii rapide de majorări ale ratelor dobânzilor care a început vara trecută.
Dar inflația de bază se situează la 5,6% – iar în Franța și Spania, aceasta crește din nou. Actuala rată de politică monetară a BCE este de doar 3%, încă substanțial negativă în termeni reali. În ciuda riscului de a înclina zona euro în recesiune, banca centrală trebuie să continue să înăsprească politica monetară.
În contextul unei creșteri slabe și al tensiunilor financiare emergente, o lipsă de curaj ar fi de înțeles. Și este cel puțin regretabil că guvernele nu își folosesc propriile politici economice pentru a ușura munca băncilor centrale. Dar inflația este departe de a fi învinsă – iar stagflația, cu toate costurile pe care le-ar implica, nu poate fi încă exclusă. Băncile centrale au nevoie de determinare.
