Decizia SUA de a proteja toți deponenții de la Silicon Valley Bank și Signature Bank a făcut ca plafoanele oficiale privind asigurarea depozitelor să nu mai aibă niciun sens și a plasat banul public în prima linie de apărare a sistemului financiar.
Autoritățile nu au fost dispuse să lase deponenții celor două bănci să își asume pierderi pentru sume mai mari decât limita de 250.000 de dolari stabilită de Federal Deposit Insurance Corp.
Cei care dețin participații mai mari – întreprinderi și persoane fizice cu valoare netă mare – ar trebui să fie suficient de bogați pentru a suporta o lovitură.
Autoritățile europene de reglementare sunt în mod discret furioase față de omologii lor din SUA din cauza acestei decizii, potrivit Financial Times. Nu este de mirare. Dacă băncile și clienții cred că autoritățile vor salva fondurile neasigurate din punct de vedere tehnic, marii deponenți își vor da banii la banca care plătește cel mai mult pentru ei, încurajând asumarea de riscuri de către creditori.
Și cine plătește pentru această protecție de dimensiuni mari? Băncile bine administrate ar putea ajunge să acopere pierderile colegilor prost administrați, iar orice astfel de costuri vor fi transferate asupra clienților.
Există deja o piață matură pentru asigurarea împotriva băncilor care nu își îndeplinesc obligațiile de plată – așa-numitele swapuri de risc de credit. În plus, falimentele bancare de mari dimensiuni sunt relativ rare (și ar putea fi și mai rare cu o asigurare a depozitelor mai dezvoltată).
Deponenții ar putea achiziționa acoperire până la limita dorită la începutul fiecărui an. Prima ar reflecta riscul instituției și ar putea reevalua anual. Aceasta, la rândul său, ar oferi o semnalare a calității managementului băncii – contribuind la legăturile de verificări și echilibrări privind asumarea riscurilor.
Totuși, recentele falimente bancare arată o reîntoarecere la un suport public: contribuabilul asigură sistemul financiar, deoarece presupune este oricum acoperit de stat.