Bănci falimentare? Nu-i bai, le salvează statul!

Ultimele decenii de bani ușori au creat piețe atât de mari – aproape de cinci ori mai mari decât economia mondială – și atât de interconectate, încât chiar și  falimentul unei bănci de dimensiuni medii se transformă în contagiune globală.

Mai mult decât ratele scăzute ale dobânzilor, epoca banilor ușori a fost modelată de un reflex tot mai automat al statului de a salva – de a salva economia de la o creștere dezamăgitoare chiar și în timpul redresărilor, de a salva nu numai băncile și alte companii, ci și piețele financiare.

Dar acea epocă pare că nu s-a încheiat. Inflația a revenit, așa că băncile centrale se înăspresc, dar reflexul de salvare continuă să prindă putere. Cu cât acesta devine mai puternic, cu atât capitalismul devine mai de neînțeles. În contrast puternic cu starea minimalistă de dinainte de 1929, America conduce acum o cultură a salvării care continuă să crească până la noi extreme maximaliste.

Necazurile de astăzi au fost comparate cu falimentele bancare din secolul al XIX-lea, dar salvările erau rare în acele zile. În absența unui sistem financiar, încrederea era menținută la nivel personal, nu instituțional.

Înainte de războiul civil, băncile private își emiteau propriile monede, iar când încrederea a cedat, deponenții fugeau. Dacă Rezerva Federală a SUA ar fi existat la acea vreme, nu ar fi ajutat prea mult. Valabil și pentru băncile centrale europene.

Chiar și în anii 1960 și 1970, rezistența față de salvările de stat era încă adâncă, indiferent dacă solicitantul era o bancă mare, o corporație importantă sau  New York City.

În 1980, Continental Illinois a devenit prima bancă americană considerată prea mare pentru a da faliment, notează Bloomberg. Într-o mișcare radicală atunci, reflexă acum, Federal Deposit Insurance Corporation a extins protecția nelimitată a deponenților Continental – la fel cum a făcut și pentru deponenții SVB.

La sfârșitul anilor ’90,  Fed a organizat sprijinul pentru un fond de hedging profund legat de piețele externe, pentru a evita amenințarea unei crize financiare sistemice într-un mediu de creștere a ratelor.

Aceste salvări pălesc pe lângă cele din 2008 și 2020, când Fed și Trezoreria au doborât recorduri de trilioane de dolari create sau extinse sub formă de împrumuturi pentru mii de companii din domeniul financiar și din alte industrii din țară și din străinătate.

În fiecare criză, salvările au menținut rata de neplată a companiilor la niveluri neașteptat de scăzute, în comparație cu modelele din trecut. Același lucru se întâmplă și acum, chiar și în timp ce ratele cresc și încep cursele bancare.

Pericolele nu sunt doar morale sau speculative, așa cum mulți insistă – ele sunt practice și prezente. Salvările au dus la o alocare greșită masivă a capitalului și la o creștere a numărului de firme zombi, care contribuie puternic la slăbirea dinamismului și a productivității întreprinderilor.

În loc să revigoreze economia, cultura maximalistă a salvării umflă și, astfel, destabilizează sistemul financiar global. Pe măsură ce fragilitatea crește, fiecare nouă salvare întărește argumentele pentru următoarea.