Paradoxal, chiar și rigizii bancheri sunt capabili de iubire: iubesc țintele de inflație și majorarea costului împrumuturilor.Dar situația economică din ultimii doi ani sugerează lecții pentru acești profesioniști ai cifrelor seci. Și două erori.
În primul rând, băncile centrale au fost inițial prea lente în înăsprirea politicii monetare, diagnosticând greșit o creștere mare, de durată și generalizată a prețurilor ca fiind una modestă, temporară și specifică energiei.
În al doilea rând, băncile centrale s-au angajat apoi într-un joc de recuperare, atât în ceea ce privește inflația, cât și propria credibilitate. S-a întâmplat chiar în momentul în care cererea se bloca, înrăutățind o situație de creștere anemică. Și a pus la îndoială înțelepciunea și sustenabilitatea înăspririi monetare.
Bancherii vor să se lupte pentru a-și comunica intențiile. Ar trebui ca politica monetară să se mențină (pentru a limita daunele suplimentare aduse economiei) sau să se răsucească (pentru a reduce presiunile inflaționiste viitoare)? Această incertitudine a făcut ca piețele financiare să se agite, iar așteptările privind inflația să se clatine.
Ceea ce a experimentat lumea este o schimbare în sus a nivelului prețurilor globale, urmare a dislocărilor din lanțurile de aprovizionare globale, afectate de furtuni geopolitice încrucișate. Pe măsură ce aceste lanțuri au devenit atât mai fragmentate, cât și mai fragile, prețurile au crescut.
Nicăieri aceste presiuni nu sunt mai acute decât pe piața muncii și salariilor – o inflație lipicioasă. Această deplasare în sus a nivelului de echilibru al prețurilor la nivel mondial este imaginea în oglindă a epocii de aur a globalizării care a avut loc după cel de-al doilea Război Mondial, când lanțurile globale de aprovizionare s-au prelungit și s-au adâncit, contribuind la faptul că inflația a rămas în mod constant sub țintă, inclusiv în SUA și zona euro.
Acea epocă de aur s-a încheiat acum.Reflația rezultată pare să persiste pentru o perioadă măsurată în ani, nu în trimestre.Astfel de șocuri de amploare și de durată ale ofertei globale pun factorii de decizie monetară în fața unei încurcături.
Vor tolera ei inflația peste ținta stabilită – în conformitate cu (in)acțiunile inițiale ale băncilor centrale din ultima vreme? Sau continuă să majoreze ratele pentru a contracara prețurile ridicate și lipicioase – în conformitate cu (hiper)activitatea lor ulterioară?
Pe drumul de până acum, băncile centrale au călcat în ambele direcții, probabil mai întâi prea blânde cu inflația și apoi prea dure cu economia.
O opțiune, evocată de Financial Times, ar fi mutarea permanentă în sus a nivelului țintelor de inflație, de exemplu la 3%, reducând astfel amploarea ratelor potențiale ale țintelor de inflație.
Însă, indiferent de meritele de fond ale unei ținte de inflație mai ridicate, aceasta ar fi o diagnosticare greșită, deoarece problema în cauză este un nivel persistent mai ridicat al prețurilor globale, nu ratele naționale ale inflației.
O a doua, mai radicală, înseamnă suspendarea țintelor de inflație pentru o perioadă temporară, cu promisiunea de a le refixa cât mai curând posibil.
Unii analiști susțin că orice modificare a politicilor monetare este cea mai proastă decizie posibilă. De fapt, este a doua cea mai proastă.Cel mai rău ar fi ca bancherii centrali să mențină cu strictețe țintele existente și fie să continue să le rateze, fie să provoace daune inutile economiei.