Toată lumea se străduiește să vadă încotro se îndreaptă ratele dobânzilor. Investitorii sunt neliniștiți. Bancherii centrali, mai ales cei americani, încearcă să proiecteze calm, dar și ei sunt în ceață.
Economiștii ar dispune de câteva instrumente pentru a arăta calea de urmat. Dar acestea nu sunt foarte utile, notează Financial Times. Obiectivul este rata neutră a dobânzii, sau R-star pe scurt.
Aceasta este rata (reală) care nici nu stimulează, nici nu deprimă economia odată ce șocurile temporare s-au estompat. Bancherii centrali spun că nu o pot nici influența, nici observa. Consideră că sarcina lor este doar să o ghicească. Cui mai folosește?
Estimările ratei diferă din cauza diferitelor compromisuri făcute de proiectanții lor. Una dintre abordări constă în formularea multor ipoteze privind modul de funcționare a economiei pentru a elimina zgomotul asociat șocurilor. Dar există riscul ca ipotezele – și, prin urmare, rezultatele – să fie greșite.
O alternativă se bazează mai mult pe date recente. Dar aceasta riscă să genereze rezultate care reflectă șocurile temporare și nu viitorul, odată ce acestea se estompează.
Abordarea desfășurată de FMI este cea mai teoretică dintre toate. Pe termen lung, factori precum schimbările demografice, creșterea productivității și politica fiscală ar trebui să influențeze echilibrul dintre economii și investiții.
Banca Reglementelor Internaționale a susținut că evenimentele simultane de scădere a ratelor reale ale dobânzilor și de stagnare a creșterii productivității „par a fi o coincidență”.
Pentru un om obișnuit, analizele și prognozele bancherilor centrali sunt limba păsărească. Și omul obișnuit are dreptate să gândească astfel. Inflația a dus la creșterea costurilor de împrumut, lovind în gospodării și întreprinderi.
La fel de grav, guvernele se împrumută masiv, iar datoriile publice vor deveni strivitoare. Pe cine interesează că bancherii centrali sunt îngrijorați de incertitudinea ce va urma? Au eșuat în depistarea și gestionarea inflației, iar ghicitul cu ratele dobânzilor înseamnă, de fapt, majorarea lor.
După doi ani de luptă cu spirala prețurilor, s-a ales praful de credibilitatea băncilor centrale. În consecință, piețele financiare anticipează din ce în ce mai mult o perioadă de stagflație – în care o economie se caracterizează printr-o creștere stagnantă și o inflație încă ridicată.
Acest lucru nu numai că amplifică accentul pus pe băncile centrale, dar subminează autonomia politică de care este nevoie cu disperare pentru a restabili eficiența monetară și credibilitatea publică.
Dacă bancherii vorbesc păsăreasca, atunci ar trebui să existe o evaluare cuprinzătoare la nivel înalt a unor bănci centrale de către organisme independente numite de guverne, gestionând procesele de elaborare a politicilor acestora.