Arma secretă a eurocraților

La 1 ianuarie, când Uniunea Europeană a început un nou an de haos economic și războaie nu foarte îndepărtate, nimeni nu avea chef să sărbătorească cea de a 25-a aniversare a monedei euro. Nimeni, în afară de eurocrați.

Președinții Băncii Centrale Europene, Comisiei, Consiliului, Eurogrupului și Parlamentului au lăudat euro pentru că a oferit UE „stabilitate”, „creștere economică”, „locuri de muncă”, „unitate” și chiar „o mai mare suveranitate”, fiind un „succes” general.

O astfel de autofelicitare este obișnuită în rândul eurocraților, subliniază UnHerd. În 2016, de exemplu, în timp ce Europa încă se resimțea de pe urma consecințelor dezastruoase ale crizei euro, Jean-Claude Juncker, pe atunci președinte al Comisiei, a declarat că euro aduce beneficii economice „uriașe”, deși „adesea invizibile”.

Cu toate acestea, declarația din acest an a avut un aer deosebit de orwellian. Euro nu a adus niciunul dintre aceste lucruri blocului: UE este astăzi mai slabă, mai fracturată și mai puțin „suverană” decât era în urmă cu 25 de ani.Din 2008, zona euro a stagnat în esență – iar tendința generală de creștere pe termen lung a fost negativă.

Ajustată în funcție de diferențele în ceea ce privește costul vieții, economia SUA era cu doar 15% mai mare decât cea a zonei euro; în prezent, este cu 31% mai mare. Ponderea euro în rezervele valutare mondiale este semnificativ mai mică decât cea a predecesorilor săi – marca germană, francul francez și ECU.

La momentul introducerii sale, s-a sperat că „cultura de stabilitate” a monedei unice va reduce diferențele în ceea ce privește performanța economică a UE.

De fapt, după cum a observat FMI, s-a întâmplat contrariul: „mecanismele de ajustare preconizate în cadrul uniunii monetare au fost insuficiente pentru a sprijini convergența și, în unele cazuri, au contribuit la divergență”. În plus, exporturile între țările din zona euro au înregistrat o tendință de scădere de la mijlocul anilor 2000.

Prin urmare, pare clar că introducerea monedei euro a fost o greșeală. Dar euro a fost întotdeauna atât un proiect politic, cât și unul economic. Și, din acest punct de vedere, a fost un succes.

Există un motiv pentru care bazele uniunii monetare au fost puse abia la începutul anilor ’90, deși ideea exista încă din 1970. În acel an, a fost publicat primul raport care examina fezabilitatea uniunii monetare.

Cunoscut sub numele de Raportul Werner, acesta sublinia faptul că, pe lângă crearea unei bănci centrale europene ca emitent al noii monede unice, „transferurile de responsabilitate din plan național în plan comunitar vor fi esențiale” pentru conducerea politicii economice.

Șapte ani mai târziu, Raportul MacDougall a întărit necesitatea unui buget UE considerabil – de 5% sau mai mult din PIB-ul blocului – pentru a susține orice uniune monetară europeană, iar responsabilitatea pentru acesta să fie încredințată Parlamentului European.

Până la începutul anilor ’90, elitele naționale din majoritatea țărilor europene ajunseseră să considere euro drept un „cal troian” cu ajutorul căruia să impună politici neoliberale pentru care nu exista prea mult sprijin politic.

Criza datoriilor europene(2009-2012) a reproiectat societățile și economiile după linii mai favorabile capitalului, creând în același timp unul dintre cele mai mari transferuri de bogăție din istorie – totul în numele realităților presupus inevitabile ale euro.

De atunci, nu s-au schimbat prea multe în ceea ce privește funcționarea internă a uniunii monetare. Chiar și suspendarea temporară a normelor fiscale ale UE în timpul pandemiei este în curs de a fi redusă; o versiune refăcută, dar în esență neschimbată, urmează să reintre în vigoare anul acesta, ceea ce va însemna revenirea austerității pe continent.

Atunci când elitele europene spun că euro a fost un succes,  dezvăluie, fără să vrea, un adevăr. Din punctul lor de vedere, fără îndoială că a fost așa; iar cel mai mare succes a fost acela de a convinge pe toată lumea că nu există alternativă.