Potrivit Fondului Monetar Internațional, costurile pentru atingerea obiectivului net zero până în 2050 ar putea crește datoria publică cu 50% din PIB, în lipsa unei taxe pentru poluare.
Într-un capitol care abordează schimbările climatice, publicat ca parte a Monitorului fiscal 2023, economiștii FMI au declarat că bazându-se doar pe măsuri de cheltuieli pentru a ajunge la emisii nete de carbon zero până în 2050 ar putea crește datoria publică într-o țară „reprezentativă” cu emisii mari de dioxid de carbon cu până la 50% din produsul intern brut.
„O taxă globală pe carbon” ar putea diminua această povară a datoriei și ar putea genera mai multe venituri prin punerea în aplicare a politicilor de tarifare a carbonului.
Aceste politici, care impun costuri întreprinderilor în funcție de emisiile de carbon ale acestora, ar trebui să fie o parte „integrală” a oricărui pachet de politici climatice, a precizat Fondul.
Evident, o astfel de taxă va fi suportată în cele din urmă de contribuabili. FMI susține că aproape 50 de țări au deja în vigoare sisteme de tarifare a emisiilor de carbon. Uniunea Europeană tocmai a lansat o fază de testare a primei taxe la frontieră pentru emisiile de carbon, provocând nemulțumirea partenerilor comerciali.
În ciuda faptului că guvernele au implementat amestecuri de sisteme de tarifare a emisiilor de carbon și subvenții ecologice, cum ar fi cele cuprinse în legea americană de reducere a inflației, în valoare de 369 de miliarde de dolari, țările bogate nu-și ating „obiectivele de mediu”.
Acordul de la Paris, încheiat în 2015 și semnat de 189 de țări, urmărește să limiteze încălzirea globală la aproximativ 1,5 grade Celsius peste nivelurile preindustriale.
Dar, potrivit unei analize comune a FMI și a Băncii Mondiale dintr-un alt raport publicat luni, politicile climatice existente și planificate ar reduce emisiile celor mai mari economii ale lumii, care împreună formează Grupul celor 20, cu doar 13% până în 2030.
Reducerile de emisii sunt „semnificativ” departe de reducerea de 25-30% necesară pentru a atinge obiectivele de temperatură la nivel global prevăzute în Acordul de la Paris.
Proiectarea modalităților de a pune un tarif pe carbon este complicată, iar măsura „poluatorul plătește” depinde de politicile economice și energetice ale fiecărei țări în parte.
Prin urmare, o taxă pentru poluare nu funcționează la unison, afectează mai mult națiunile sărace decât cele bogate și este mai degrabă privită ca un instrument politic.