2025 trebuia să fie anul „stabilizării”, al „reformelor necesare” și al „maturizării României”. În realitate, a fost anul în care am sărăcit mai mult, am plătit mai mult și am înțeles, poate definitiv, că între interesul cetățeanului și agenda marilor jocuri politice, românul rămâne, ca de obicei, figurant.
Am intrat săraci și vai de noi în 2025, îl părăsim și mai săraci, și mai plini de griji și nevoi! Și nu avem decât o certitudine de la politicienii pe care i-am ales (mai mult sau mai puțin „noi”, ca popor): că 2026 va fi și mai greu, și mai dificil.
Bolojan, premierul „Nu sunt bani”
Premierul Ilie Bolojan ne lovește cu taxe peste taxe, ca și cum românul de rând ar fi o mașină de făcut bani, mereu funcțională, mereu dispusă să bage mâna mai adânc în buzunar. Impozite mai mari, contribuții mai mari, accize mai mari. Și toate sunt justificate prin același refren obosit: „Nu sunt bani la buget”.
Pentru cine încă se mai întreabă unde se duc banii din visteria statului, e suficient să-și amintească recentul acord de la Bruxelles, prin care Uniunea Europeană a mai găsit „din senin” alte 90 de miliarde de euro pentru Ucraina. De unde vin acești bani? Din aer? Din solidaritate abstractă? Sau, mai degrabă, din impozitele și suprataxele impuse românilor, bulgarilor, grecilor, polonezilor și tuturor celorlalți cetățeni europeni care sunt chemați la plată fără drept de apel?
Ni se spune că e un „efort necesar”, că e „pentru securitate”, că „nu avem de ales”. Curios cum alegerea există mereu când este vorba de buzunarul contribuabilului, dar dispare complet când vine vorba de prioritățile reale ale propriei populații. Statul român pare extrem de eficient când trebuie să colecteze de la omul de rând și extrem de neputincios când trebuie să bată la ușa multinaționalelor străine.
Tot în 2025 ne-a fost schimbat și președintele, dar nu preferatul românilor a ajuns la Palatul Cotroceni, ci alesul Occidentului, favoritul Palatului Élysée. Nicușor a avut nevoie de numai șase luni ca să-și lipească eticheta de „cel mai împiedicat șef de stat pe care l-a avut România vreodată”.
Poate că am fi trecut peste gafele venite din lipsa de experiență la nivel înalt, dacă nu ne-ar fi orbit celelalte: gafele legate de apărarea bunăstării românilor. Nimic pentru propriul popor, totul pentru Ucraina și corporațiile Occidentului, cam asta pare să fie deviza noului președinte.
Iar în fața atâtor „coincidențe” de priorități nu mai putem vorbi despre simple greșeli. Miroase, de la o poștă, a plan bine pus la punct în laboratoarele discrete ale „Sistemului”, acolo unde interesul național este negociabil, dar directivele externe sunt literă de lege.
CCR a dat, CCR a luat!
Și măcar de ar fi primit și românii o biată alinare, dar nici măcar în 2025 nu s-a rezolvat problema pensiilor speciale ale magistraților!
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pe noul proiect al Guvernului Bolojan privind pensiile speciale ale magistraților, care trebuia dezbătută „de urgență”, a fost amânată o dată, apoi încă o dată… și tot așa. Motivul oficial? Lipsa de cvorum. Motivul real? O demonstrație perfectă de forță a „Sistemului” care nu dă doi bani pe nervii și răbdarea populației. Patru judecători CCR au lipsit strategic de la ședință. Au plecat duminică, n-au mai venit luni, iar reforma a fost împinsă elegant spre anul viitor. O coincidență, desigur. La Curtea Constituțională, coincidențele sunt deja tradiție.
Toată această telenovelă juridică ne arată limpede ce comedie românească a ajuns CCR: instituția care ar trebui să fie gardianul Constituției s-a transformat într-un scut perfect pentru privilegii date din pix. Cum adică să nu fie pensia magistratului egală sau chiar mai mare decât salariul? Cum adică să nu fie judecătorul și procurorul o specie protejată, ruptă complet de realitatea contribuabilului obișnuit?
Consiliul Superior al Magistraturii a dat aviz negativ, CCR a declarat neconstituțional proiectul anterior, ICCJ a sesizat. Toți s-au mișcat impecabil sincron, ca într-un balet bine repetat. Când e vorba de pensiile speciale, „Sistemul” devine extrem de atent la proceduri, avize, termene și virgule legislative. Când e vorba de pensiile normale sau de salariul minim, aceeași rigoare dispare în mod miraculos.
Rămâne cum bănuiam: războiul continuă și-n 2026
Din păcate, nici în plan extern lucrurile nu stau mai bine. Motoarele sunt turate la maximum spre un conflict armat UE-Rusia. Zelenski s-a dus în America doar ca să-i spună lui Trump în față că nu acceptă niciun fel de concesie în negocierile privind războiul din Ucraina. Și cum fluxul de bani dinspre Bruxelles continuă pentru cel puțin încă 2 ani, iar SUA au arme destul de vânzare (mai mult sau mai puțin la vedere), să ne așteptăm ca-n 2026 luptele să se întețească, dacă nu să se și extindă. Unde? Unde au chef alde Zelenski și Macron, evident!
România urmează să devină un hub logistic major pentru Ucraina. Tradus în limbaj militar: o țintă mare, vizibilă, marcată cu roșu pe harta Moscovei. Dar cine mai are timp de astfel de detalii, când agenda externă trebuie bifată?
2025 a fost anul în care românului i s-a cerut, din nou, să strângă cureaua, să tacă și să plătească. Să accepte taxe mai mari, pensii speciale, politicieni care privesc mai atent spre ce spun străinii decât spre propriul popor și un viitor tot mai nesigur. Ni s-a spus că e pentru „binele comun”. Problema e că acest bine comun nu ajunge niciodată la cetățeanul de rând. Ajunge doar la cei care conduc, la cei care decid și la cei care nu plătesc niciodată nota.
Dacă 2025 a fost o comedie, atunci 2026 se anunță a fi o farsă și mai amară. Iar românul, spectator captiv, este din nou invitat să râdă… ca să nu înceapă să urle.