Creșterea prețurilor la energie, combinată cu încetinirea așteptată a economiei, a reînviat conceptul de stagflație, care descrie o situație în care accelerarea prețurilor (inflația) este concomitentă cu o creștere slabă și un șomaj ridicat (stagnare).
Inflația a revenit cu adevărat. În septembrie, a depășit 5% în Statele Unite și 3% în zona euro. În ceea ce privește economia, aceasta este sortită încetinirii, după o fază spectaculoasă de recuperare – primăvara pe cealaltă parte a Atlanticului și toamna pe Bătrânul Continent.
O rețetă a crizei din anii 70
Marele reper istoric pentru stagflație este perioada post-șoc petrolier din 1973, care a aruncat în aer șomajul și a ridicat inflația la peste 10%. Prima asemănare cu perioada actuală se datorează astfel creșterii aurului negru, deși mult mai marcat la acea vreme (prețul barilului se triplase în trei luni!).
Instabilitatea monetară, un ingredient lipsă
A doua asemănare constă „în stimulul fiscal masiv operat de autoritățile bugetare americane în anii precedenți”, subliniază Wilfrid Galland. Strategul Montpensier Finance, citat de Boursorama, amintește că în 1968, din cauza cheltuielilor legate de războiul din Vietnam, deficitul bugetar american a depășit 25% din PIB. În 2020, în urma relansării Covid, a ajuns la 15%.Dar Galland crede că un ingredient major lipsește din scenariul stagflației: acela al instabilității monetare.
Sfârșitul convertibilității dolarului în aur și trecerea la un sistem de curs de schimb flotant în 1971 a dus la prăbușirea bancnotei americane, „cel mai puternic motor care a condus la instalarea regimului de stagflație”. Nimic de genul acesta astăzi: dolarul și euro sunt remarcabil de stabili.
Climat inflaționist
Situația actuală este marcată înainte de toate de o cerere foarte dinamică, care se confruntă cu un șoc de ofertă. Redeschiderea incompletă și haotică a economiilor – nu în ultimul rând din cauza circulației încă active a variantei Delta – provoacă perturbări peste tot în lume. Blocajele afectează producția și lanțul de aprovizionare.
Combinat cu creșterea prețurilor la energie, acest climat inflationist afectează afacerile. Un teren foarte favorabil stagflației, dacă persistă.
Prognosticul sumbru al „Dr. Doom”
Economistul Nouriel Roubini a susținut încă din primăvară că amenințarea este reală. El consideră că șocurile negative de aprovizionare ar putea persista pe termen lung, din mai multe motive: deglobalizare, creșterea protecționismului și relocarea lanțurilor de producție.
În același timp, “politicile monetare și bugetare adaptate pandemiei au dus la o spirală salarii-prețuri, instalându-se un mediu de stagflație pe termen mediu mai rău decât cel din anii 1970”, argumentează Roubini.
Dar economistul american, cunoscut pentru estimările sale sumbre (este supranumit „Dr. Doom”), este departe de a reprezenta mainstream-ul, care rămâne blocat pe un scenariu de inflație tranzitorie.
Durere de cap pentru bancherii centrali
Experții grupului financiar franco-german Oddo BHF recunosc că „actuala creștere a inflației este surprinzător de puternică”. Cu toate acestea, criza pandemică a accelerat sau a declanșat cheltuieli de investiții care ar putea duce în cele din urmă la noi câștiguri de productivitate și vor șterge inflația.
La fel, echipa BlackRock Investment Institute estimează că „presiunile asupra prețurilor generate de redresarea economică se vor rezolva a priori”. Riscul constă într-o „interpretare greșită” că băncile centrale ar putea produce șocuri actuale, provocând astfel „o creștere bruscă a așteptărilor inflaționiste, sau chiar o înăsprire monetară prematură”.
Pentru un bancher central, stagflația reală ar prezenta oricum cea mai mare durere de cap. Ar confrunta Rezerva Federală(SUA) și Banca Centrală Europeană cu două obiective antagonice, cum s-a întâmplat în anii 1970: calmarea presiunilor inflaționiste (cu o politică mai restrictivă) și sprijinirea ocupării forței de muncă și a economiei (cu o strategie mai acomodativă).
