munca-de-acasaMuncă remote a devenit, în România, ca o sectă. Într-o țară în care orașele crapă de betoane, chiriile îți mănâncă jumătate din salariu și metroul te scuipă zilnic într-o depresie lentă, românii au început să viseze cu ochii deschiși la ceva ce până ieri era un coșmar: satul. Nu cel cu vaci și miros de gunoi, ci varianta Instagramabilă, cu pereți varuiți, iarbă curată, brânză artizanală și semnal 5G pe deal.
„Lucrez de acasă din casa bunicilor, beau cafeaua cu priveliște și nu-mi mai aud șeful decât în Zoom”, postează o corporatistă cu job la Paris, dar domiciliu fiscal în Dolj. O urmărire simplă pe LinkedIn îți arată că „remote în sat” nu e un trend izolat, ci o mișcare de marketing bun și glezne încălțate cu New Balance.
Satul noului exod: tinerii nu fug din România, ci din România urbană
După pandemie, visul urban s-a dezintegrat în trafic, scumpiri și burnout. Noul lux nu mai e apartamentul central, ci liniștea de la țară, cu o priză în plus pentru laptop. De la Moieciu până-n Apuseni, casele bunicilor s-au transformat în sedii de lucru part-time, iar ulițele au Wi-Fi mai stabil decât la Universitate.
Dar hai să nu ne mințim: nu e un manifest pentru simplitate, ci o fugă disperată. Tinerii educați, care câștigă 1.500-2.000 de euro pe lună, își dau seama că n-au nicio șansă la un apartament în oraș și nici stomac să suporte metroul cu miros de babe. Așa că fug la țară. Dar cu MacBook și boxe Bose.
Șefii rămân la oraș. Muncitorii de laptop se mută pe coclauri
„Remote în sat” sună bine doar când nu te doare burta. Internetul merge, ai aer curat, îți plătești taxele online. Dar ce faci când se îmbolnăvește copilul? Ce faci când se rupe conducta și primăria e în pauză de șase luni? Cine ți-e vecin? Că nu toți bunicii sunt niște Zen Masteri cu pălincă și răbdare de IT-ist.
De fapt, nici nu-i un sat real. E o rezervație urbană în zone rurale. Câteva case renovate, semnal bun și un Lidl la 20 de km; cam asta e tot ce trebuie pentru a crea o iluzie de viață sustenabilă. În rest, e o combinație între minimalism, anxietate și disperare economică.
Satul ca detox de România reală
Pe rețele sociale, satul e „refugiul perfect”. În realitate, e doar un colac de salvare pentru o clasă de mijloc care nu mai vrea să joace după regulile orașului, dar nici n-are curajul să-l înfrunte. Preferă să se izoleze între ziduri groase de chirpici și să viseze la stabilitate în timp ce trimite raportul de vânzări în Google Sheets.
Satele au devenit spații de consum liniștit, nu de reconstrucție. Nimeni nu repară, nimeni nu se implică. Se trăiește în paralel: viață de oraș, decor de țară, cont de Revolut. Poate cel mai sincer rezumat e ăsta: „E ok aici, dar nu vreau să-mi crească copiii în sat. E fain ca evadare. Nu ca viitor.”
România lucrează remote. Dar realitatea nu
Până și ideea de muncă a fost decuplată de sens. Nu mai vorbim despre joburi concrete, ci despre taskuri abstracte livrate prin Google Meet și Google Calendar. Ce produce România în 2025? Stories cu pisici la țară, zoom-uri cu fundal natural și postări cu #digitalnomad #ruralvibes.
Românii nu mai cer statului infrastructură, ci Wi-Fi. Nu mai vor locuri de muncă, ci pace interioară și brânză de capră. E frumos, nu? Dar sustenabil? Puțin probabil. Dar cel mai grav: e un simptom al unei generații care a renunțat să mai lupte pentru oraș, pentru spațiu public, pentru drepturi. Și s-a retras între munți, ca un lup rănit.
