Bătrânul „palat al luminii şi al culturii”, pe care puterea proletară l-a gândit şi edificat la jumătatea secolului trecut, a fost şi rămâne un adevărat colos, care se întinde pe o suprafaţă de 23.000 de metri pătraţi. Pe terenul pe care s-a clădit acest uriaş edificiu, în trecut se desfăşurau curse de cai, sub organizarea Jockey Club. 
De altfel, în perioada interbelică, Hipodromul Băneasa reprezenta una dintre cele mai mari atracţii pentru bucureşteni la final de săptămână. În 1950, locul a fost dezafectat, pe terenul rămas viran construindu-se Centrul Poligrafic Casa Scânteii (astăzi Casa Presei Libere), o clădire de proporţii nemaivăzute la noi, cocoţată pe o fundaţie gigantică. Din 2007, Casa Presei nu mai deţine recordul de cea mai înaltă clădire publică din Capitală, dar vreme de 50 de ani ea a fost lider incontestabil la acest capitol. Inclusiv aerul de construcţie bine închegată şi modern amenajată (la interior, în unele secţiuni, s-a putut vorbi chiar de opulenţă) s-a estompat odată cu trecerea timpului. Definitivată pe parcursul a şase ani, Casa Scânteii a fost inaugurată parţial în 1951, de ziua Partidului Comunist Român, fiind dată în folosinţă complet abia după 1956. Clădirea înaltă de 104 metri, cu 600 de încăperi şi trei kilometri de coridoare, a fost destinată principalului instrument de propagandă al Partidului Comunist, ziarul Scânteia.
Tot acolo a activat şi Scânteia Tineretului, organul central al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Însă, edificiul avea să găzduiască nu doar redacţiile celor două publicaţii de partid, ci şi principala tipografie a ţării, cu imensul ei depozit de hârtie, dar şi sediile unor edituri sau instituţii de stat. Realizată cu fonduri obţinute de pe urma unei controversate subscripţii publice, şi prin efortul unor muncitori angajaţi la o întreprindere special creată de Ministerul Construcţiilor pentru acest proiect-mamut, Casa Scânteii a fost concepută pe o structură gândită de reputatul inginer Panaite Mazilu, de arhitectura clădirii ocupându-se o echipă condusă de Horia Maicu, ulterior numit arhitect-şef al Capitalei. De numele lui Maicu, un promotor al realismului socialist în arhitectură, se leagă şi construirea Sălii Palatului, în vreme ce în portofoliul lui Mazilu regăsim Aerogara Băneasa. Arhitectura Casei Presei nu este una originală, ci inspirată din construcţiile-gigant staliniste de la Moscova, cu precădere clădirea principală a Universităţii Lomonosov. De altfel, pentru realizarea proiectului, Maicu a fost trimis la Moscova într-o vizită de documentare, împreună cu toată echipa sa. Finalul proiectului a arătat o construcţie asemănătoare Lomonosov-ului, chiar ceva mai mare. În anii ‘60, în parcul din faţa complexului a fost dezvelită statuia lui V.I. Lenin, realizată de sculptorul Boris Caragea. Se spune că bronzul obţinut în realizarea lucrării ar fi provenit de la statuia lui Carol I, din Piaţa Palatului, distrusă de comunişti în 1947. După Revoluţia din ‘89, statuia lui Lenin a fost dată jos cu buldozerul de un revoluţionar, fiind înlocuită din anul 2016 cu monumentul Aripi, realizat de Mihai Buculei. Mi-aduc aminte că, la începutul anilor ‘90, uriaşa clădire din nordul Capitalei devenise neîncăpătoare, găzduind redacţiile a zeci sau poate chiar sute de publicaţii scrise, inclusiv Adevărul (continuatorul Scânteii) şi Tineretul liber (rebranding după Scânteia Tineretului). Astăzi, Casa Presei Libere adăpostește un singur ziar tipărit din puţinele care au mai rezistat – cotidianul Naţional, o televiziune şi o agenţie de ştiri. De asemenea, aici sunt prezente sediile unor instituţii de stat (Consiliul Concurenţei, ANAF, Prefectura Bucureşti, Agenţia Sanitar-Veterinară), precum şi diverse companii private. Fiind situată în imediata apropiere a Muzeului Satului, Casa Presei este în continuare un obiectiv căutat de turişti.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic
