Când guvernul italian a etichetat Sicilia ca zonă cu risc ridicat luna trecută, de teamă că resursele limitate ale insulei ar împiedica răspunsul său la al doilea val de pandemie, Rumon Siddique s-a pregătit să ajute. Regiunea, una dintre cele mai sărace din Italia, se luptă cu lipsa de medici și asistenți medicali – iar Siddique, un medic stagiar în vârstă de 29 de ani născut în Bangladesh și format în Italia, are abilitățile necesare pentru a interveni. Dar pentru că nu deține cetățenia italiană, nu poate aplica pentru posturi deschise.
El a fost nedumerit să afle că autoritățile siciliene ceruseră în schimb guvernului din Cuba să detașeze 60 de lucrători din domeniul sănătății. „Paradoxul este că avem deja medici aici, fără a fi nevoie să întrebăm Cuba”, a spus Siddique, care lucrează la Spitalul Universitar Paolo Giaccone din capitala siciliană Palermo. „Există mulți medici străini care locuiesc în Italia, dispuși să umple acest gol. Dar, pentru că nu au cetățenie italiană, sunt adesea uitați „. La apogeul primului val Covid, personalul medical din străinătate, inclusiv echipe din Cuba, România și Norvegia, a fost dislocat în cele mai afectate regiuni de nord ale Italiei. În timpul celui de-al doilea val, mai multe regiuni au cerut lucrătorilor ONG-urilor, medicilor rezidenți și chiar celor pensionari să se pregătească pentru a ajuta dacă este necesar. În martie, guvernul a emis așa-numitul decret “Cure Italy”, care a permis spitalelor și autorităților regionale să angajeze personal din afara UE cu permisiunea legală de a locui și de a lucra în țară.
Cetățenia, greu de obținut
Dar multe instituții și-au continuat practica de zeci de ani de a solicita cetățenie italiană sau europeană în locurile de muncă, chiar dacă unitățile de terapie intensivă din țară au început să se umple din nou în această toamnă. Cu imigranții din prima și a doua generație care găsesc cetățenia un obstacol esențial în calea ocupării forței de muncă, medicii străini au reluat o dezbatere de lungă durată cu privire la cine poate deține un pașaport italian – și drepturile pe care le acordă. În Italia, cetățenia este dobândită în principal prin legături de sânge, așa cum se întâmplă în întreaga Uniune Europeană. Majoritatea cetățenilor UE ating acest statut prin “jus sanguinis” , un principiu care permite părinților să transmită cetățenia copiilor lor. Dar dobândirea cetățeniei italiene fără legături ancestrale sau căsătorie este un proces deosebit de lung. Țara este una dintre singurele cinci țări ale UE care solicită cetățenilor non-UE să documenteze 10 ani de rezidență pentru a se califica pentru naturalizare.(Media UE este de 7 ani). Conform actualei legi a cetățeniei, care datează din 1992, copiii născuți de imigranți pot solicita cetățenia – dar numai dacă aplică între 18 și 19 ani și dacă pot dovedi rezidența legală neîntreruptă în Italia pentru întreaga lor viață până în acel moment .
Pentru copiii care nu s-au născut în Italia, cum ar fi Siddique – care au ajuns în 1999 – naturalizarea depinde adesea de statutul părinților lor, relatează politico.eu. Întrucât el avea deja 18 ani până când părinții săi au putut dovedi 10 ani de ședere legală neîntreruptă în țară, nu era eligibil să aplice ca dependent al acestora. Solicitanții trebuie, de asemenea, să dovedească un loc de muncă regulat sau venituri – un cerc vicios pentru personalul medical care întâmpină dificultăți în obținerea unui job stabil datorită naționalității.O bursă de stagiar, cum are Siddique, nu este suficientă. Aproximativ 77.500 de profesioniști din domeniul sănătății născuți în străinătate sunt calificați să lucreze în Italia. Aceștia includ 22.000 de medici și 38.000 de asistenți medicali, majoritatea lucrând în sectorul privat, deoarece doar 10% dintre aceștia au reușit să acceseze sectorul public de îngrijire a sănătății aflat în dificultate, a declarat Foad Aodi, președintele Asociației medicilor străini din Italia (AMSI).
