Mărturiile unei jurnaliste, suspecte de COVID-19: Medicii merită mult mai mult respect decât parcă ne prefacem că le oferim!

O jurnalistă a povestit pe o rețea de socializare experiența prin care a trecut într-un spital din România după ce a devenit suspectă de COVID-19, menționând faptul că medicii și asistentele merită mai mult respect pentru tot ceea ce fac, mai ales în această perioadă grea.

Jurnalista Adina Oșan a povestit pe Facebook prin ce a trecut atunci când a devenit suspect de coronavirus, precizând că rezultatele testului au fost negative, deși prezintă simptomele specifice.

„M-am gândit vreo 12 zile dacă să scriu sau nu. Asta e decizia!

Testul a fost negativ! Simptomele nu! Salvare, spital, testare, aşteptare… Nu contează absolut deloc ce afecţiune este şi că trenează încă, după o săptămână de 15 pastile pe zi şi restul cu ceva mai puţine!

Altceva e de spus din partea mea.

Am aşteptat ambulanţa aproape şapte ore, nu o spun cu reproş, e clar că oraşul era plin de cazuri mult mai grave. În mod normal m-aş fi răţoit. Nu a fost cazul.

Mă uitam la cei doi oameni de pe ambulanţă, care mi-au luat tensiunea în faţa blocului (bineînţeles că a fost dezastru)….. mă uitam la ei în continuu, mai ales că am stat vreo trei ore împreună”, scrie jurnalista pe Facebook.

Ce se întâmplă cu un suspect de coronavirus

„Scriu acum pentru a înţelege toţi cei care îşi dau cu părerea despre spitale, ambulanţe, servicii medicale etc în perioada asta complicată

Traseul este aşa: UPU, primul triaj, viză pentru al doilea cort de triaj, analize medicale rapide, repartizare la spitalul disponibil, în cazul meu Infecţioase.

Alea sunt poveşti cu lume care stă agăţată de uşile spitalului. Nu era nimeni, nu ai acces acolo fără ambulanţă, care intră prin subsol. Dezinfectare de 100 de ori, acoperire picioare, mâini, faţă, dezinfectat buletin, tot ce ajunge în contact cu tine. Oameni traşi la faţă, chiar dacă nu se vede sub măşti, se vede în ochi. Oameni care mai au răbdare. Aţi fost în Deltă? Cu cine aţi ajuns în contact? Câte persoane? Cu cine aţi fost în contact de când aţi venit acasă? Aveţi alergii? Unde vă doare? De când aveţi febră? Ce a spus medicul de familie? Haideţi să auzim plămânii… şi inima… Tegumentele sunt calde, gambele cam umflate, buzele uscate. De când tuşiţi aşa? Aţi avut frisoane? Dureri musculare?….

Şi tot aşa. Cu răbdare, calm, aproape în şoaptă.

La cortul de triaj de la UPU, unde dacă intri nu mai ai ce căuta afară, ţipau aparţinătorii tot felul spre medici, spre asistente. Că nu există Covid, că nu au dreptul să reţină pe nimeni, că e ţara nimănui, că e nesimţire, că se duc pe proprie răspundere la infecţioase, şi înjurături, şi circ, şi umilinţă pentru măştile trase la faţă.

Când am ajuns eu la testare nu erau paturi. Eram cu rucsacul pregătită, şi-au cerut scuze şi m-au trimis acasă în aşteptarea rezultatului. Testarea e ciudată, în cazul meu pe nas. Beţişorul acela ajunge în creier, aşa am simţit. Nu doare, dar e ciudat, nimic nu ajunge acolo în mod normal, nu-i aşa?

De atunci mă lupt cu o febră şi accese de tuse care nu cedează orice aş face. Nu e Covid, aşa zice testul. Dar e ceva ce n-am mai trăit, nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec cei infectaţi. Nu trece şi gata!”, mai explică aceasta.

„Mi-a rămas gândul la oamenii aceştia din spitale. Merită mult mai mult respect decât parcă ne prefacem că le oferim!”

„Au trecut 12 zile! Cumva se va linişti şi povestea asta!

Am rămas cu gândul la cei doi oameni de pe ambulanţă, la costumele lor, ochii aceia abia ghiciţi, felul în care s-au purtat cu mine şi au stat cu maşina la dispoziţie până am plecat acasă. A fost o fracţiune de secundă la final în care m-am uitat la ei şi am vrut să caut banii. Nu am ştiut cum să mă port, nu am ştiut cum să fac asta fără să-i jignesc, pentru că nu am mai făcut asta niciodată. Nu aveam nimic altceva la mine care să consider că merită oferit acelor oameni obosiţi îngrozitor! Nu am ştiut cum să-i recompensez şi mă gândesc şi acum. Nu am mai fost niciodată cu ambulanţa şi nu am ştiut şi nu ştiu nici acum cum trebuie să mă port cu aceşti oameni speciali.

Îmi rămâne să-i găsesc într-o zi. Chiar cred că se va întâmpla. Cumva le voi mulţumi pentru cum mi-au purtat de grijă! Şi, da, ştiu că pentru asta sunt plătiţi! Doar că au trecut de faza asta de multe luni.

Să ne înţelegem: o să-mi revin! Nu-mi plâng de milă, nu acesta e scopul postării. Doar că mi-a rămas gândul la oamenii aceştia din spitale, despre care se vorbeşte atât de mult şi, de fapt, deloc cu adevărat! Şi merită mult mai mult respect decât parcă ne prefacem că le oferim!”, mai punctează Adina Oșan.