Prin dezvaluirile terifiante ale lui Akil (din motive de protectie, nu-i vom dezvalui adevarata identitate), ziarul „National” incepe o campanie de sensibilizare a opiniei publice fata de soarta copiilor sirieni. Povestea lui Akil este o marturie a unei „mosteniri” ce, din nefericire, dainuie o viata intreaga!
Umilirea, torturarea, uciderea copiilor, pentru a forma „modele de teroare” care sa inabuse dorinta de revolta impotriva regimului lui Bashar al-Assad, a determinat nenumarate familii sa plece in bejenie. Fara sa se mai gandeasca la alte nevoi, decat la salvarea vietilor copiilor.
Mostenirea „neiertarii”
Razboi civil in Siria. Toti cercetatorii sunt de acord ca un razboi civil angreneaza intotdeauna o ura mult mai incrancenata decat razboaiele „obisnuite”.
Razboaiele civile lasa sechele, lasa dorinte de razbunare, lasa o mostenire a „neiertarii”, mai ales cand este vorba de tari cu traditie tribala, cum e si Siria. Dar cine se poate gandi ca niste adulti pot schingiui copii, ca-i pot bate cu bestialitate, ca pot sa stinga tigarile pe trupurile lor? Pentru Akil nu este decat un adevar cumplit. Un adevar care-l trezeste uneori noaptea si-i taie respiratia, care-l tortureaza cand autocontrolul pe care l-a exersat in ani, ca sa poata trai omeneste, oboseste si-l lasa cu garda descoperita.
„Massal al ashira” („Mandria clanului”)
Totul a inceput in anul 1982. Venise din Siria, din Hama, la Bucuresti, sa studieze medicina. Avea 21 de ani si era mandru de destinul lui. Cum zicea tatal lui, era Akil, „destept”, singurul lui copil trimis sa invete carte, o mandrie pentru familia lor, care facea parte din stravechiul Clan Hassana. Bunicul ii spusese mandru: „Du-te si invata! Sa nu fii ca un karouf (miel), care este ingrasat ca sa fie taiat! Sa nu depinzi de nimeni, sa fii „massal al ashira” (mandria clanului)!” Cu astfel de indemnuri venise la Bucuresti. Stia ca aici va gasi o atmosfera oarecum ca acasa, din punct de vedere al conducerii centralizate, al securitatii, al conditiilor de viata. Dar a gasit o societate mai deschisa, a descoperit ceaiurile studentesti, la care se vorbea liber. Ceea ce la el in tara nu se mai putea, dupa revolta din Hama, inabusita in sange (40.000 de victime), in februarie 1982, de catre Hafez al-Assad, tatal lui Bashar. Un sirian care se simtea liber in regimul dictatorial al lui Ceausescu! Aceasta libertate nu i-a fost iertata de securitatea din cadrul Ambasadei Siriei, care avea numerosi informatori prin mediile studentesti. Akil a cunoscut un „student” la Agronomie, sirian de-al lui, ca sa-i spunem asa, care l-a tot tras de limba cu privire la regimul lui Ceausescu, pana ce a obtinut „marturisirea” lui Akil, ca acesta e mai bland decat regimul de acasa. Atat! „Studentul” l-a avertizat sa nu mai vorbeasca asa. Asa, cum? „Asa cum ai vorbit de nemernicul nostru de presedinte”. „Clanul Hassana” din care face parte Akil are o marca specifica: mandria si incapatanarea, iar ca „efect secundar”, inflamarea rapida si utilizarea unui vocabular… neacademic! Akil a izbucnit:„ Du-te dracului cu presedintele tau cu tot, lasa-l dracului in pace”! Ceea ce a vrut sa spuna era ca s-a prins ca „studentul” umbla cu „soparla” si vroia sa fie lasat in pace. E adevarat, era greu sa-ti dai seama ce a vrut sa spuna, dar avea numai 21 de ani, neimpliniti. A sunat acasa, sa ceara sfatul tatalui, dar acesta l-a luat direct:„Ai grija de tine si fii Akil!” Akil, in araba, inseamna a fi inteligent, a-ti folosi mintea, a gandi inainte de a vorbi. Mascat, tatal lui ii dadea de inteles ca deja se aflase de „isprava” lui. Nu era de mirare. Clanul lor avea 18 morti in masacrul din Hama. Familia era pe „lista neagra”, mai ales ca niciun membru al acesteia nu intrase in Partidul Baas. Akil l-a intrebat daca poate veni acasa, in vacanta. Tatal i-a spus ca o sa-l sune. Deci, nu!
„Haflet al-istiqbal” sau bataia inumana
A inteles ca trebuie sa ramana in Romania pana la noi ordine. Dar nu avea rabdare. A apelat la alt sirian pentru o intrevedere cu cineva din securitatea Ambasadei. I s-a facut pe plac. I-a explicat acelui ofiter cum i-au fost rastalmacite cuvintele. „In dictionarul nostru, cand e vorba de patriotism, nu poate fi vorba de rastalmacire!”, i-a replicat acesta. Akil a insistat, comitand alta greseala… „neacademica”. „Vreau sa stiu daca ma pot duce acasa si apoi sa ma intorc linistit la studii, fara sa ma-nhate hingherii?!” Uitase ca vorbea cu unul dintre „hingheri”. „Cat crezi ca poti sta in strainatate fara sa platesti pentru vorbele tale?”, a fost intrebat retoric. Abia dupa un an a primit acceptul tatalui sa se duca acasa. Insa, pe aeroportul din Damasc a fost saltat de securitate, numele lui fiind dat in consemn. Inainte de se urca in duba, le-a spus ofiterilor ca tatal sau il asteapta. „L-ai pus pe drumuri degeaba!”, i s-a replicat. S-a asezat cuminte pe bancheta. In fata lui mai era cineva. Dar niciunul nu avea chef de vorba. L-au dus intr-o cladire veche, istorica. L-au bagat intr-un birou. „Stii unde te afli?”, a fost intrebat. „Stiu de ce am fost adus aici”, a raspuns. „Si atunci de ce dracu’ te-ai intors?” , l-a apostrofat acel ofiter. Dupa ce a fost inregistrat, l-au dus la subsol, unde l-au pus sa se dezbrace in pielea goala. Ar fi vrut sa protesteze, dar fetele insotitorilor sai i-au oprit orice avant. A fost pentru prima data cand a simtit ca nu mai exista ca om. I s-au dat niste zdrente realmente imbibate de sange. I-a venit sa vomite, dar le-a imbracat. L-au dus la un lift, „liftul minerilor”, o vechitura care scartaia sinistru din toate incheieturile. Sa tot fi coborat vreo 50-60 de metri, dupa cum a apreciat. Simtea deja un miros jilav, de pamant, de roca imbibata de apa. „Sudoarea” aceasta se vedea si pe pereti. Un miros pe care-l simte si acum. L-au bagat intr-o camaruta ingusta, de 2×2 metri. Cineva a adus ceea ce parea a fi o pereche de ochelari de scafandru, doua lentile cauciucate, cu bile rotunde la mijloc, pe care le-a simtit pana in creier cand tortionarii i-au strans cureaua la spate. A fost prima durere. Cumplita. A tipat. A cerut sa i se slabeasca putin cureaua. A primit o lovitura care realmente l-a ridicat de la pamant. A cazut lat. S-a trezit cand l-au udat cu apa. Sau cand au stins tigarile pe trupul lui. Nu mai stia. „N-am facut nimic, n-am facut nimic. De ce ma bateti?”, a ingaimat. Au inceput sa-l loveasca de pereti. „Clopotul”, in limbajul tortionarilor, practicat si de securitatea dictaturilor latino-americane. Adica, detinutul e lovit de pereti pana nu mai are aer in plamani. Cel putin asta e senzatia! Akil, care facuse sport si se credea puternic, a lesinat repede. Iar l-au udat cu apa. Apoi i-au aplicat „bisat al-rih” („covorul zburator”). A fost legat pe o scandura plata, cu balamale pe mijloc, si l-au „strans”. Era terminat. Nu se puteau „distra” cu el mai mult. Era suficient pentru prima „intalnire”. „Asta a fost haflet al-istiqbal (receptia)”, spune Akil. Nu e o gluma. Chiar asa i se spunea.
„Celula 105”, antecamera mortii
L-au dus taras pe un culoar, au deschis o usa si l-au aruncat intr-o celula intunecoasa, mirosind cum numai in iad poate sa miroasa. A cazut peste oameni, dar nu-si mai simtea soldurile si picioarele, ca sa se miste. Sau, mai bine zis, abia acum incepea sa simta. Durerea. Oamenii din celula i-au facut loc, strangandu-se si mai tare. Oricum stateau cu genunchii la gura. In celula erau 105 detinuti. Desi zilnic erau scosi cate patru, cinci morti, alti detinuti politici erau adusi, ca sa se faca „numarul”. Pe jos era o mazga cu miros cumplit, umezeala subteranei, amestecata cu urina, fecale, sange. Tot ce se poate scurge din trupurile maltratate.
Nu stie cum a trecut acea prima noapte infernala, in care durerile l-au tinut intr-o stare de semiconstienta. A doua zi a primit prima lectie de supravietuire: „Treaba ta daca vrei sa refuzi mancarea, dar apa trebuie s-o bei toata. Nu conteaza cum miroase. Ai auzit?” Apa! Cand gardianul a venit cu cazanul care mirosea a urina, toata lumea s-a ridicat si s-a incolonat in liniste. La usa era un pahar metalic, legat cu un lant. Gardianul il umplea, dar, daca nu-i placea un detinut, ii dadea cu piciorul, rasturnandu-l! „Haide, urmatorul, ca pe tine te-a sarit randul!” Mancarea era un terci format din resturile ramase de la armata, scurse din farfurii in cazane. Erau toate resturile, inclusiv de desert, totul acrit. Uneori era atat de stricata, incat unii o refuzau si beau doar paharul cu apa amestecata cu urina.
Dansand cu AL MAUT
Intre sedintele de tortura erau doua zile, absolut necesare ca detinutii sa redevina constienti, altminteri nu-si invatau „lectia”. La a doua „sedinta”, Akil a facut cunostinta cu… electrozii. Tortionarii i-au aplicat electrozi pe partile intime si au dat drumul la curent. Apoi i-au pus placute metalice in gura, conectate la curent. Durerea acestui tip de tortura depaseste definitia de „suferinta fizica violenta”. Depaseste vocabularul. Vorbeam cu Akil de trei ore. Povestea cu intreruperi foarte scurte, ca sa dea ragaz autocontrolului sa-si faca treaba, sa-i tina vocea in parametri normali. Nu ma uitam la el, ca sa nu-i intrerup stradania de a relata la rece. Stateam cu nasul in agenda si scriam. Insa, la acest punct, s-a facut liniste mai mult decat de obicei. Am ridicat privirea. Avea fata rosie, stransa, ca a unui om care-si inabusa un urlet si efortul il solicita cumplit. Din ochi ii tasneau, incontrolabil, lacrimi. L-am lovit cu pixul peste mana. Idiot gest, dar n-am stiut ce altceva sa fac. Si-a revenit imediat. Iar privirea a devenit taioasa. „Ii am in minte. Fetele lor le am in minte. Erau trei. Le-am spus: omorati-ma acum! Sa nu-mi dati drumul! Daca ies, am sa va fac tot ce mi-ati facut voi mie!… Sa revenim! A treia proba…” In toata aceasta povestire, Akil nu a numit niciodata sedintele de tortura altfel decat „al tafanon bil taazib”. Probe! Ceea ce s-a construit in mintea lui in acele zile de chin si cosmar cumplit a fost ceva ce nu putea tine de oameni, de omenesc, de umanitate. Erau „al tafanon bil taazib”. „Dumnezeu mi-a dat mai mult decat am putut duce. Dar m-a eliberat de orice frica. Atunci cand ai mirosit AL MAUT (Moartea), nimeni nu-ti mai poate face nimic!”
Iar Akil nu numai ca a „mirosit” AL MAUT, „moartea”, dar a stat in bratele ei trei luni. Si a iubit-o, si a dorit-o cu patima. De cate ori se prabusea in neantul simturilor, era fericit, crezand ca AL MAUT il va lua. Unii dintre detinutii din celula erau dusi la executie. Akil se uita cu speranta la gardienii care veneau sa ia pe cineva. Poate veneau dupa el? Nu! Mai avea „al tafanon bil taazib”! „Puiul la rotisor” consta in legarea detinutului pe un dispozitiv manevrat printr-o manivela. Dedesubt se afla un bazin cu apa. Detinutul era „rotit” pana ajungea sub apa, unde era lasat pana ce nu mai putea respira. Cand era ridicat din bazin, era batut cu bice, pentru a-si „reveni”. Akil nu a rezistat decat la doua „scufundari”. De atata infectie si putreziciune cata zacea in acele subterane, a facut trachoma, o infectie la ochi, transmisibila. A fost mutat singur intr-o celula, iar doctorul venea si-i baga pe gat, ca la vite, medicamentul. Nu intelegea de ce-l mai tratau. Implora sa fie executat.
Un dialog scurt intre veri
Dar asta nu se putea, pentru ca tatal lui, afara, nu statuse degeaba. Stia ca asteptarea inseamna moarte pentru fiul sau. A batut la usi inchise pana si-a adus aminte ca un stramos al „Clanului Hassana” se inrudise cu un stramos al puternicul Clan alawit Matawira. Iar unul dintre generalii lui Hafez facea parte din acest clan si avea functie foarte mare in securitate. Tatal lui Akil si-a imbracat galabiya, si-a pus pe cap panza in culorile specifice tribului sau, pe care a fixat-o cu inelul „igal”. „Inarmat” doar cu gradul de rudenie, s-a dus in audienta la general. Cand a ajuns la primul punct de control, a spus ca este var cu generalul, iar acesta a dat ordin sa fie lasat sa treaca. In fata lui, tatal lui Akil s-a infatisat mandru, fara ezitari. „Ce var esti, ca nu te cunosc?!”, l-a intrebat generalul. Tatal lui Akil a bagat mana sub curea si a scuturat-o. „Sunt din Clanul Hassana”, a raspuns. „Adevarat!”, a intarit generalul, recunoscand gestul. „Ce problema ai?”. Tatal lui Akil s-a lovit cu pumnul in piept. „Mi-ati luat singurul baiat, pe care-l trimisesem sa invete carte. Massal al ashira! Mandria clanului!”. „Cand l-au luat?”. „Acum trei luni. ” Generalul a facut o grimasa. A pus mana pe telefon. „Daca e viu, din clipa asta e liber.” A sunat. Fata i s-a luminat. „Ibnuka aiesh! Baiatul tau e viu! Acum va fi eliberat! Dar n-ai sa-l vezi o vreme!”. Cand sa iasa pe usa, generalul l-a strigat. „De aici inainte, pe baiatul tau o sa-l cheme Ghaffar („Iertatorul”). Adica, trebuia sa uite si sa ierte ce i se intamplase. Acest general a fost principalul sustinator al actualului presedinte sirian, Bashar al Assad, cand a venit la putere, in 2000. I-a intarit dispozitivul de securitate, pentru ca multi ii contestau succesiunea. Poate de aceea, cei arestati in urma revoltelor din Siria care au izbucnit acum doi ani au trecut prin aceleasi torturi ca Akil, in 1982.
„Sa nu mai existe astfel de regimuri nicaieri in lume!”
Cand au sosit gardienii si l-au scos din celula, Akil a sperat ca-l vor duce in fata plutonului de executie. L-au dus in fata unui ofiter care l-a anuntat: „ALLAH MAAK! Dumnezeu e cu tine!Ai scapat!” Akil a fost dus intr-o incapere semiobscura, unde a ramas patru zile. Apoi a fost dus la suprafata, unde, timp de opt ore, treptat, l-au obisnuit cu lumina. In final, l-au dus la spitalul militar Tishrin, de la periferia Damascului. Acolo a fost „reparat”, apoi mutat in inchisoare, ca detinut politic. Pentru „reabilitare”. Din cand in cand aparea cate un ofiter si-i cerea scuze pentru ce i se intamplase. Akil simtea un singur lucru. Ca e „neterminat”. Nu traia fianalul pentru care se pregatise. AL MAUT! Moartea! In 1983, s-a intors in Romania si si-a reluat studiile de medicina. A mai suferit interventii chirurgicale pentru sechelele fizice. „Cu cele psihice inveti sa traiesti!”. Daca vreun student arab se apropia de el, nici nu astepta ca acesta sa deschida gura. Pleca imediat. Nu i-a mai trebuit Siria si regimul sirian pana acum doi ani, cand au inceput revoltele. Cand au inceput arestarile. Stia ce vor pati acei oameni, multi tineri cum a fost el in 1982 si chiar mai tineri. A auzit de torturile la care au fost supusi copiii de la o scoala din Daraa. Multi n-au mai iesit din arest. „N-as fi vrut ca povestea mea sa ajunga in ziare”, spune Akil. „Dar nu mai suport sa aud cum spune lumea ca nu e posibil asa ceva, ca sunt exagerari. Nu credeti pentru ca n-ati avut o asemenea securitate. Un regim de felul Assad, cu o asemena securitate, n-ar trebui sa mai existe nicaieri in lumea asta, in secolul 21. Credeti si ajutati copiii sirieni sa nu mai sufere asemenea atrocitati si umilinte!”
[youtube]nMDnw9tcTxg[/youtube]
