Pentru a fi siguri ca ajutoarele noastre vor ajunge la oamenii care au nevoie disperata de hrana si haine calduroase, acum, ca este iarna, am stabilit sa lucram cu Orient Reyhanli.
Grupul Orient are 12 spitale in interiorul tarii, in zonele cele mai fierbinti, si colaboreaza cu reprezentanti ai consiliilor locale si cu Armata Siriana Libera, care asigura transporturile umanitare.
Respect pentru Grupul Orient Reyhanli
Pe managerul general al Grupului Orient Reyhanli (https://www.facebook.com/orienths?ref=profile) – care gestioneaza si un proiect scolar pentru copiii refugiati in Reyhanli, Turcia – dr. Ammar Martini, si pe cei care lucreaza in acest urias mecanism umanitar, 100% sponsorizat de un sirian, Ghassan Aboud, i-am cunoscut in vizitele mele anterioare in Siria si le port un respect deosebit pentru munca depusa. Bashar le-a luat tot, case, avere, le-a imprastiat si ucis membri ai familiei, dar nu le-a luat dragostea de tara si de popor. Tot ce distruge Bashar si indiferenta internationala, acesti oameni incearca sa repare, sa suplineasca, dand lectii de onoare nationala in fiecare zi. Dar nu sunt suficient mediatizati, pentru ca s-ar vedea prea evident dezonoarea tuturor celor care inchid ochii si lasa un regim criminal sa-si distruga propriul popor. Prin colaborarea cu consiliile locale, se tine evidenta prioritatilor din orasele si localitatile eliberate de sub controlul trupelor lui Bashar al-Assad, dar care nu au apa curenta, electricitate, servicii, alimente, ca sa poata supravietui. Cand e vorba de ajutoare umanitare pentru Siria, nu se poate vorbi decat de prioritati, nevoile a milioane de oameni fiind imense.
Una e sa citesti despre o tragedie, si alta s-o privesti in ochi
Insa, ca sa ajungem cu ajutoarele la Grupul Orient, care a si gazduit echipa noastra si ne-a ajutat sa ne atingem unele dintre obiective, ne trebuiau peste 2.000 de euro. Transportul, cale de 2000 de kilometri, a ajutoarelor stranse! Si aici se cuvine sa scriem cu litere mari ca, daca vrei sa ajuti poporul sirian de aici, din Romania, nu ai alta cale decat sa apelezi la sirienii din opozitie. Ne-am „lipit” de camionul cu ajutoare stranse de Comunitatea Siriana Libera din Romania, iar Clubul Siriano-Roman de Cultura ne-a asigurat sprijin logistic ca sa putem insoti camionul si sa documentam toata aceasta misiune ce parea, la inceput, imposibila. Contactul cu refugiatii sirieni a avut un impact covarsitor asupra lui Gabriel si Mihai. „Una este sa citesti despre tragedia unui popor si alta este sa privesti in ochii celor care sufera”, spune Mihai.
„Am avut multe momente de blocaj emotional, cand nu am mai stiut ce sa spun. O data, la Centrul de Protezare (un proiect national sustinut de sirienii din Marea Britanie pentru zecile de mii de mutilati in urma bombardamentelor armatei lui Bashar al-Assad – https://www.facebook.com/NSPPL). Acolo l-am intalnit pe Abdul, un tanar de 19 ani, din Idlib, care avea proteza la piciorul stang. Imi spunea ca-i place sa calareasca, sa joace fotbal si sa inoate. Eu n-am stiut ce sa-i spun, uitandu-ma la proteza piciorului. A doua oara m-am blocat la grupul scolar Orient, unde, la clasa de fete, profesorul Hani a rugat elevele sa ridice mana cine are martiri in familie. Au ridicat mana aproape toate. O fetita ne-a marturisit ca ea are opt martiri in familie. Astea sunt povestile acestor copii. Nu ai replica la asa ceva. Apoi, la spitalul Orient din Atma, unde am dormit o noapte, am intalnit doctori care muncesc 24 de ore din 24, sase zile pe saptamana, asigurand asistenta medicala gratuita (toate serviciile medicale ale grupului Orient sunt gratuite) ranitilor, bolnavilor. Sunt oameni in fata carora te inclini. Si am mai avut un moment cumplit, cand dr.Abdul Hamil Eroglu ne-a spus ca doi baieti ai lui au fost ucisi. Stateam de vorba zilnic, il vedeam muncind, si nu stiam ca traieste asemenea drama. Iar ieri am aflat ca tocmai a fost ucis de trupele lui Bashar si fratele lui mai mic. Este cumplit.”
„N-am reusit sa smulg un zambet copiilor”
„Eu imi aduc aminte primul contact cu copiii din Atma”, spune Gabriel. Vazusem multi in fotografii, dar cand i-am privit in ochi, m-am pierdut. Cand am impartit pachetele aduse din Romania, la spitalul de copii Orient din Atma, nu am vazut bucurie pe chipul lor. Doar crispare, unii se si temeau sa intinda mana. Eu ma inteleg bine cu copiii, dar acestia mi-au lasat un gol in suflet. N-am reusit sa le smulg un zambet. Cat despre nevoile oamenilor din tabara Atma si mai adanc, in interiorul Siriei, am avut sentimentul ca tonele de mancare pe care le-am strans nu reprezinta nimic fata de nevoile lor imediate. Catastrofa umanitara absoluta e un eufemism. Trebuie actiuni umanitare sustinute, ca acesti oameni sa-si poata regasi o oarecare demnitate a traiului. Cand ne-am intors, dr. Martini m-a intrebat cum mi s-a parut in Siria. I-am raspuns ca eu nu am fost in Siria, ci intr-un loc in care nimeni nu ar vrea sa traiasca.”
Cititi in numarul de maine „Atma, tabara dezolarii din nordul Siriei”
