„Avem nevoie de un nou adversar?” Cu aceste cuvinte, Armin Laschet – cel mai bine plasat politician pentru a deveni următorul cancelar german – a rezumat răspunsul european la eforturile lui Joe Biden de a-i convinge pe europeni să devină mai duri cu China.
Mustrarea deschisă a lui Laschet față de președintele SUA a fost ultimul exemplu dintr-o serie de neînțelegeri între cei doi stâlpi ai alianței transatlantice cu privire la modul de a face față cu puterea asiatică în creștere.
Cu toate acestea, “Bruxelles este înaintea Washingtonului când vine vorba de relațiile cu Beijingul”, relatează Politico, și “are un plan propriu funcțional”.
Modelul “rivalului sistemic”
Planul, conceput în urmă cu doi ani, într-un moment în care America lui Trump își întorsese spatele partenerilor săi europeni, a fost decizia de a numi China “rival sistemic”.
Până în prezent, logica din spatele acestor mișcări rămâne prost înțeleasă. După cum a explicat săptămâna aceasta o persoană implicată îndeaproape în deliberările din 2019, cuvintele „rival sistemic” au fost menite să desemneze ceva foarte diferit de formularea utilizată la Washington: „rival strategic”.
Mutarea subtilă care a descumpănit Beijingul
Odată cu noțiunea de rivalitate sistemică, UE spera să separe diferențele politice și legăturile economice. În rivalitatea strategică, conflictul conduce. În rivalitatea sistemică, conflictul este limitat la sfera politică.
În ultimii doi ani, Comisia Europeană a aprobat o serie de noi reglementări care limitează capacitatea statului chinez de a interfera cu cadrul legăturilor economice dintre cele două blocuri.
Acestea includ examinarea investițiilor, instrumentele de apărare comercială, un pachet împotriva subvențiilor de stat și un instrument de achiziții publice.
Acordul de investiții China-Europa, cunoscut sub numele de CAI și văzut de unii drept o pârghie a dominației chineze în zona euro, a derutat Beijingul – care îl considera un acord politic și a acceptat cu greu reglementări care privesc implicarea companiilor de stat chineze și transferul forțat de tehnologie, printre altele.
Pe 22 martie, UE s-a alăturat Regatului Unit și SUA în impunerea de sancțiuni împotriva oficialilor chinezi despre care se crede că sunt implicați în încălcări ale drepturilor omului în provincia Xinjiang.
Ministerul chinez de Externe a reacționat: ambasadelor chineze din Europa li se ceruse să colecteze o listă a indezirabililor, care să includă membri ai Parlamentului European din majoritatea grupurilor politice.
În luna mai, Parlamentul European a blocat ratificarea acordului CAI, cerând anularea sancţiunilor impuse de Beijing împotriva unor oficiali şi entităţi din spaţiul UE.
Această reacție dezvăluie multe despre relația dintre UE și China. În tradiția ideologiei marxiste, oficialii chinezi nu cred în separarea dintre politică și economie. Este ceea ce vrea să impună președintele Xi Jinping acasă, dar și pe piețele internaționale.
Dar decizia Bruxellesului de a sancționa patru oficiali politici chinezi(cu funcții înalte în conducerea Partidului Comunist din Xinjiang)a arătat că „rivalitatea sistemică” este încă valabilă și operațională.
Asta ar însemna că Uniunea Europeană – nu Washingtonul sau Beijingul – au o viziune clară asupra a ceea ce ar trebui să fie termenii relației dintre Occident și China: integrarea economică, dar pe un model european, nu unul chinez.
