După ce au judecat foarte greșit forța inflației în ultimul an, bancherii centrali sunt acum nerăbdători să transmită mesajul că sunt hotărâți să nu repete greșelile din anii 1970: excesul monetar și crizele de lichiditate.
Dar mediul financiar și gradul de îndatorare sunt diferite acum.
Cea mai importantă diferență, în ceea ce privește revenirea la prețuri stabile, se referă la acumularea uriașă de datorii de atunci.
Potrivit Financial Times, în SUA, datoria publică brută ca procent din produsul intern brut a crescut de la 34,3 % în 1982 la 127,0 % în 2021. O tendință similară s-a manifestat în întreaga lume dezvoltată. Nivelurile de îndatorare din sectorul corporatist și cel al gospodăriilor au avut, de asemenea, o tendință de creștere în acea perioadă.
O cauză fundamentală a fost șocul pe partea ofertei prin care China, India și est-europenii s-au alăturat economiei mondiale, ieftinind forța de muncă în raport cu capitalul.
Acest lucru a dus la reducerea investițiilor și la o cerere mai slabă în economiile avansate. Băncile centrale au compensat prin politici monetare mai relaxate care au distorsionat prețurile activelor în sus în raport cu prețurile bunurilor, asigurând în același timp o creștere dependentă de datorie.
Între timp, inflația a rămas liniștită, ceea ce a permis bancherilor să se încadreze cu ușurință în țintele de inflație.
Dar ratele scăzute ale dobânzilor, periculoase, au încurajat continuarea împrumuturilor – un efect care s-a accentuat după criza financiară din 2007-2009.
Apoi, sprijinul fiscal acordat în timpul pandemiei a dus la cea mai mare creștere a datoriei pe un an de la cel de-al doilea război mondial încoace. FMI estimează că datoria publică plus cea privată nefinanciară au crescut cu 28 de puncte procentuale în 2020, ajungând la 256% din PIB-ul mondial.
Astfel de împrumuturi au fost relativ nedureroase, cu rate ultra-joase. Acum devin o vulnerabilitate debilitantă pe măsură ce deficitele cresc, iar băncile centrale urcă ratele dobânzilor și își reduc bilanțurile pentru a face față inflației în creștere.
Băncile centrale au înlocuit, de fapt, datoria pe termen lung cu o datorie ancorată la rata dobânzii overnight – rata rezervelor bancare care a finanțat cumpărarea de active.
Banca Reglementelor Internaționale spune că, în consecință, în cele mai mari economii avansate, până la 30-50% din datoria guvernamentală comercializabilă este în vigoare overnight.
În acest proces, pierderile rezultate din vânzarea de active ar putea ridica întrebări incomode din punct de vedere politic cu privire la faptul dacă bilanțurile băncilor centrale ar trebui să fie consolidate cu banii contribuabililor.
În sectorul privat, înăsprirea politicii băncilor atrage după sine creșterea costurilor serviciului datoriei. Globalizarea fluxurilor de capital începând cu anii 1980 înseamnă, de asemenea, că piețele emergente supraîndatorate vor fi afectate în mod deosebit de creșterea ratelor.
După cum a subliniat Michael Howell de la CrossBorder Capital, rolul principal al sistemului financiar nu mai este acela de a lua depozite și de a face împrumuturi, ci de a refinanța datoria care susține creșterea și consumul global. Acest sistem complex este din ce în ce mai dependent de garanții instabile.