Înconjurat de mii de viori atârnate de tavan sau aliniate pe rafturi, Vasile Gliga este lutier de mai bine de 30 de ani la Reghin. Dar, ca și colegii săi, el se teme să-și vadă profesia dispărând: nu găsește ucenici să ducă mai departe tradiția, piața autohtonă cumpără puțin, iar prețurile dumping ale concurenței chineze copleșesc piața artizanilor lemnului.
Meșterul și-a făcut primele două viori în locuința sa în 1988, la vârsta de 29 de ani. Acum conduce o mică afacere, cu opt angajați. O vioară încorporeză 300 de ore de muncă anual, după ce lemnul este lăsat să se usuce timp de trei până la cinci ani, le explică Vasile Gliga jurnaliștilor francezi de la AFP. Numai în ultimul an, a vândut în jur de 5000 de bucăți, dintre care doar 2% pe piața românească, marea majoritate fiind exportate, în special către Statele Unite sau Japonia. Dacă pandemia a avut doar un impact minor asupra vânzărilor sale, Gliga este îngrijorat și de faptul că nu va găsi discipoli. „Ne-am născut cu toții în anii ’70 și după noi nu vine nimeni. Desigur, nu este o meserie ușoară, mai ales atunci când poți găsi un loc de muncă mai puțin dificil în străinătate ”, spune el, regretând că „tinerii se uită numai la computere”. Reghin își datorează faima arțarilor vechi de o sută de ani găsiți în pădurile vecine, așa-numita vale „italiană”. Conform legendei, cei mai buni lutieri din peninsulă veneau aici pentru a-i lua. Acum, această esență este râvnită de chinezi, care o cumpără de la intermediari locali și cresc valoarea instrumentelor lor prin aplicarea etichetei „lemn european”.
Suficient pentru a hrăni nemulțumirile lutierilor români împotriva colegilor lor din țara asiatică, principalul exportator mondial de instrumente muzicale, inclusiv viorile vândute uneori cu 30 de euro, împotriva a câteva sute până la mii de euro pentru cei din Reghin. Cu toate acestea, România s-a descurcat bine: este țara din UE care vinde cele mai multe viori în afara Vechiului Continent, conform cifrelor Eurostat pentru 2018. În 1951, regimul comunist a decis să înființeze o fabrică la Reghin pentru a profita de tradiția locală a prelucrării lemnului. Meticulos, directorul Nicolae Bâzgan a notat numărul instrumentelor fabricate: 37 în 1951, 99.000 în 1980, 60.000 în 2019. Și abia 37.000 anul trecut, din cauza închiderilor legate de criza sănătății. Mulți lutieri din Reghin au luat drumul Occidentului, dar Virgil Băndilă, un alt artizan de frunte din oraș, nu se lasă descurajat: „Speranța mea este că fiul meu, care studiază vioara în Newark, Marea Britanie, se va întoarce într-o zi la Reghin pentru a prelua această afacere de familie”.
În ’88 avea 29 de ani dar s-au născut cu toții în anii ’70. Bravo, Jacotă, bravo, Bulă!