Trăim într-o perioadă în care siguranța este invocată constant. Ne dorim stabilitate emoțională, predictibilitate, control asupra rezultatelor și reducerea riscurilor. Cu toate acestea, paradoxal, nivelul de anxietate și tensiune psihologică este în creștere. Din perspectivă neuropsihologică, această discrepanță poate fi explicată printr-un mecanism subtil: creierul modern ajunge să confunde siguranța cu hipercontrolul.
Siguranța, din punct de vedere biologic, nu înseamnă control absolut. Pentru creier, siguranța este asociată cu predictibilitatea relativă, capacitatea de adaptare și existența unor perioade de repaus. În schimb, hipercontrolul presupune monitorizare constantă, anticipare excesivă și reducerea incertitudinii până la un nivel imposibil de susținut. Deși aceste două stări sunt adesea confundate, ele activează circuite neuronale diferite.
Cercetările asupra anxietății și stresului arată că hipercontrolul este asociat cu activarea persistentă a rețelelor de alertă. Creierul funcționează ca și cum ar exista permanent un risc care trebuie prevenit. Această stare menține axa de stres activă și reduce flexibilitatea cognitivă. În timp, capacitatea de a tolera incertitudinea scade, iar nevoia de control crește, într-un cerc autoreinforțat.
Un factor important în această dinamică este mediul actual, caracterizat prin flux constant de informații, comparație socială și responsabilitate individualizată pentru rezultate. Creierul este expus la un volum mare de semnale care sugerează că „ar trebui” să știm, să anticipăm și să prevenim aproape orice. Din perspectivă adaptativă, această cerință este nerealistă. Sistemele de reglare ale creierului nu au fost proiectate pentru monitorizare continuă.
Neuroștiința arată că toleranța la incertitudine este o funcție cognitivă și emoțională care se construiește în contexte de siguranță reală, nu de control rigid. Atunci când fiecare variabilă este supravegheată, creierul nu învață să se adapteze, ci să evite. Această evitare este confundată adesea cu prudența, dar din punct de vedere neurobiologic ea menține starea de alertă.
Hipercontrolul este frecvent mascat sub forme acceptate social: perfecționism, hiperresponsabilitate, planificare excesivă sau auto-monitorizare constantă. Deși aceste comportamente pot susține performanța pe termen scurt, cercetările sugerează că ele sunt asociate cu epuizare cognitivă și emoțională pe termen lung. Creierul rămâne orientat spre prevenirea erorii, nu spre explorare sau recuperare.
Un alt aspect relevant este relația dintre control și încredere. Siguranța reală implică un anumit grad de încredere în capacitatea de a face față situațiilor neprevăzute. Hipercontrolul, în schimb, reflectă o scădere a acestei încrederi. Din perspectivă neuropsihologică, acest lucru se traduce printr-o activare redusă a circuitelor implicate în reglarea emoțională și o dependență crescută de strategiile de anticipare.
În practica clinică, confuzia dintre siguranță și hipercontrol se manifestă prin dificultatea de a se relaxa, chiar și în absența unor amenințări reale. Persoanele pot descrie o nevoie constantă de a verifica, de a planifica sau de a se asigura că „totul este sub control”, fără ca acest efort să aducă liniște. Din punct de vedere neurobiologic, liniștea nu apare deoarece mecanismele de siguranță nu sunt activate; creierul rămâne blocat în rețelele de alertă.
Este important de subliniat că nevoia de control nu este, în sine, patologică. Ea devine problematică atunci când este utilizată ca principală strategie de reglare emoțională. Cercetările arată că, în acest caz, hipercontrolul nu reduce anxietatea, ci o menține.
Din perspectivă de prevenție, clarificarea diferenței dintre siguranță și hipercontrol este esențială. Siguranța nu se construiește prin eliminarea completă a incertitudinii, ci prin dezvoltarea capacității de a o tolera. Creierul are nevoie de contexte în care să poată ieși din starea de monitorizare continuă și să experimenteze flexibilitate.
Confuzia dintre siguranță și hipercontrol este una dintre caracteristicile centrale ale stresului modern. Ea nu apare din slăbiciune individuală, ci dintr-un context care valorizează performanța, anticiparea și responsabilitatea totală. Înțelegerea acestui mecanism permite o abordare mai lucidă a anxietății contemporane și oferă un cadru de prevenție care nu se bazează pe control suplimentar, ci pe restabilirea echilibrului neurobiologic.
Siguranța reală nu este o stare de control permanent. Este o stare în care creierul poate, în sfârșit, să nu mai fie în alertă.
Denisa Scripcariu, psiholog.
