În ultimii ani, tot mai mulți adulți se întreabă dacă nu cumva au ADHD. Dificultățile de concentrare, procrastinarea, oboseala mentală sau senzația de minte „împrăștiată” sunt adesea interpretate ca semne ale unei tulburări de neurodezvoltare descoperite târziu. Din perspectivă clinică și de cercetare, această întrebare este legitimă, dar necesită o delimitare atentă între simptomele generate de context și un diagnostic real.
ADHD este o tulburare de neurodezvoltare definită prin criterii clare, cu debut în copilărie și persistență de-a lungul vieții. Manualele de diagnostic subliniază că simptomele trebuie să fie prezente înainte de adolescență și să afecteze funcționarea în mai multe arii ale vieții. Cu toate acestea, în practica clinică actuală, tot mai multe persoane se prezintă cu dificultăți de atenție apărute la vârsta adultă, în contexte de stres cronic, suprasolicitare cognitivă și lipsă de recuperare.
Cercetarea arată că stresul cronic poate afecta aceleași funcții cognitive implicate în ADHD, în special atenția susținută, controlul executiv și reglarea impulsurilor. Expunerea prelungită la stres este asociată cu modificări funcționale la nivelul cortexului prefrontal, regiune esențială pentru organizare, planificare și menținerea atenției. Lucrările lui Bruce McEwen și ale altor cercetători în domeniul stresului arată că aceste modificări apar gradual, ca rezultat al adaptării continue la solicitare, nu ca expresie a unei tulburări de neurodezvoltare.
Această suprapunere explică de ce simptomele pot semăna. Dificultatea de a rămâne concentrat, senzația de agitație internă sau incapacitatea de a finaliza sarcini pot apărea atât în ADHD, cât și în context de stres cronic sau epuizare. Diferența nu stă doar în simptom, ci în istoricul său, în pattern-ul de apariție și în contextul în care se manifestă.
Studiile longitudinale arată că ADHD la adult este, în majoritatea cazurilor, continuarea unui tipar prezent încă din copilărie, chiar dacă acesta nu a fost diagnosticat formal la vremea respectivă. În schimb, dificultățile de atenție care apar după ani de funcționare eficientă sunt mai frecvent asociate cu factori precum stresul ocupațional, lipsa somnului, suprasolicitarea digitală sau expunerea prelungită la presiune psihologică.
Un alt element important este variabilitatea simptomelor. În ADHD, dificultățile de atenție sunt relativ stabile și persistente, indiferent de context. În stresul cronic, ele fluctuează, se agravează în perioadele de solicitare și se pot ameliora atunci când condițiile se schimbă. Cercetările asupra funcționării executive arată că această flexibilitate este un indicator important în diferențierea dintre o tulburare de neurodezvoltare și o reacție adaptativă a creierului.
Confuzia dintre stres și ADHD este amplificată de contextul actual. Fragmentarea atenției, expunerea constantă la notificări și lipsa pauzelor reale creează un mediu în care performanța cognitivă scade chiar și la persoane fără vulnerabilități neurodezvoltative. Studiile despre multitasking și suprastimulare susțin ideea că dificultățile de concentrare pot fi un efect al mediului, nu un indiciu de patologie individuală.
Din perspectivă clinică, riscul acestei confuzii este dublu. Pe de o parte, există pericolul autodiagnosticării și al etichetării premature. Pe de altă parte, există riscul ca dificultăți reale, dar contextuale, să fie tratate ca trăsături fixe ale persoanei, în loc să fie înțelese ca semnale ale unei adaptări depășite.
Diagnosticul de ADHD la adult necesită o evaluare complexă, care să includă istoricul de dezvoltare, informații despre funcționarea din copilărie, evaluare clinică standardizată și excluderea altor cauze posibile. Absența acestor etape transformă diagnosticul într-o explicație simplificată pentru o problemă mult mai complexă.
Din perspectiva prevenției cerebrale, întrebarea esențială nu este „am sau nu ADHD?”, ci ce se întâmplă cu funcționarea atenției mele și de ce. În multe cazuri, răspunsul ține de stres cronic, de lipsa recuperării și de un mediu care solicită constant aceleași resurse cognitive.
ADHD există și este o realitate clinică pentru un număr semnificativ de adulți. În același timp, nu orice dificultate de concentrare este un diagnostic. Delimitarea dintre stres și ADHD nu este un exercițiu teoretic, ci unul esențial pentru o abordare responsabilă a sănătății mintale. Claritatea, în acest context, este o formă de prevenție.
Denisa Scripcariu, psiholog.
