Declarația Maiei Sandu despre unirea Republicii Moldova cu România nu este o scăpare, nici entuziasm de moment și, cu siguranță, nu-i vreun exercițiu de romantism unionist pentru publicul britanic. Este o lovitură aruncată deliberat pe masa geopoliticii, într-un moment în care Estul fierbe, iar marile puteri redesenează granițe cu creionul gros. Cine a tratat afirmațiile sale ca pe simple vorbe „pentru presă” nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul României. Problema nu este ce a spus Maia Sandu, ci de ce a spus-o acum și cât de jalnic a reacționat Bucureștiul.
Privite în context, afirmațiile sale dau sens unor episoade care, până ieri, păreau simple vizite electorale fără vreo miză pentru noi. Vorbim de plimbarea lui Nicușor Dan prin coclaurile Moldovei, astă-vară, la braț cu șefa de la Chișinău.
Toată lumea se preface „uimită”: ce i-a venit Maiei Sandu? De ce unirea? De ce acum? Și, mai ales, de ce într-un interviu pentru jurnaliști britanici, complet străini de istoria noastră și absolut indiferenți la drama unui popor rupt în două prin dictat geopolitic? În fond, cât știu englezii despre faptul că noi și moldovenii suntem același neam, despărțit artificial de decizii luate peste capul nostru?
Răspunsul e simplu: pentru că mesajul nu era destinat britanicilor. A fost destinat altora.
Într-o regiune în care nimic nu este spontan, ieșirea publică a Maiei Sandu este o piesă dintr-un joc mai mare. Un semnal? Poate doar un balon de încercare? Sau, cumva, începutul unei operațiuni politice mult mai ample? Vom afla în perioada următoare, cum negreșit va veni și răspunsul la întrebarea dacă MAE român, singur sau în coordonare cu aliații, a scos din sertar scenariul referendumului pentru unire.
Curaj la Chișinău, bâlbâială la București
Pentru București, momentul apărut poate fi considerat istoric – o ocazie rară de a reacționa ca stat, nu ca anexă ideologică. Doar că reflexul a fost cel cu care „aleșii” ne-au obișnuit: lașitate.
După declarația asumată și curajoasă a Maiei Sandu, care a spus limpede că ar vota pentru unire, în cazul unui referendum, Nicușor Dan a reușit performanța de a da cu mucii în fasole. Încă o dată, dovedind că este expert în gafe. Speriat, confuz și evident depășit, președintele României a scos din sertar placa stricată cu „marea familie europeană”. Un clișeu gol, bun doar pentru comunicate sterile care urmăresc mistificarea grosolană a istoriei.
Nu, Nicușoare! Locul moldovenilor nu a fost niciodată într-o abstracțiune birocratică numită „familia europeană”. A fost, este și va rămâne în marea familie românească – sub același drapel, cu același imn și aceeași limbă vorbită! Mai lasă globalismul din brațe: exact din această confuzie ideologică s-au născut o țară ciuntită și azi avem milioane de români plecați în pribegie!
Globalismul de vitrină pe care îl îmbrățișează Nicușor Dan și adepții doctrinei soroșiste nu a adus României prosperitate, ci depopulare, umilință și dependență. Milioane de compatrioți plecați în pribegie nu sunt „mobilitate europeană”, sunt dovada eșecului vostru.
Și, apropo de curaj: scoate capul din dosul lui Macron! Peste câteva luni va trebui să pupi alte fese. Emmanuel Macron este pe final de mandat și irelevant pe tabla mare a puterii. La Paris se schimbă jocul, iar canalele serioase de comunicare se deschid deja cu Jordan Bardella.
Poate ar trebui să afle și ONG-urile soroșiste de la București (de la Nicușor Dan până la ultima vuvuzelă progresistă) că lumea se schimbă rapid.
Băieți, vesta de salvare primită de la Macron începe să piardă aer!
În schimb, dacă această declarație trebuie citită în cheia unei înțelegeri Trump-Putin, atunci lucrurile devin grave. Foarte grave. Pentru că, în acel caz, se redesenează hărți. Iar când hărțile se redesenează, statele mici fie joacă, fie dispar.
În acest scenariu, întrebarea legitimă care se impune este: și noi cui rămânem? Americii? Dacă era așa, nu vedeam repoziționări militare, nici mutări de trupe și nici extinderea rolului Franței în România. Rusiei? Greu de crezut, dar nu imposibil. Spre deosebire de alți „ioropeni” de salon, românii știu prea bine ce înseamnă bocancul Moscovei pe gât.
Iar dacă unirea despre care a vorbit Maia Sandu este parte dintr-o mutare strategică, adică un răspuns la expansiunea rusă spre Odesa și gurile Dunării, atunci vorbim despre un mesaj direct: până aici! „Vladimire, iei Donbasul, dar vezi că noi mutăm hotarul până la Chișinău!”.
Sună brutal? Așa funcționează lumea reală în 2026.
Unirea și conducta cu bani
Există, însă, și varianta cea mai cinică, dar care de obicei se dovedește a fi și cea mai probabilă. Unirea, folosită ca pretext. Astfel, ieșirea Maiei Sandu ar putea fi doar o fază din jocul clasic „Fă-te bine cu românul până îi iei banii din desagă”.
La Chișinău se discută intens despre conectarea Moldovei la conducta fondurilor SAFE, direcționate de UE spre București. Cu alte cuvinte, există un interes clar ca o parte din banii alocați României să fie „deviați” elegant. Desigur, prin firme private, perfect curate și care nu au legătură absolut deloc cu Maia Sandu și cercul ei de apropiați; cine vede altceva este „putinist” și „rusofil”.
Pentru context, ca să înțelegeți mai bine: România ar urma să primească 16,68 miliarde de euro pentru înarmare. Problema este… Pentagonul. În aceeași zi cu anunțul de la Bruxelles că vin banii, la București a sosit contraamiralul Raymond P. Owens, director NIPO. Să fim bine înțeleși: șeful NIPO nu face niciodată vizite de curtoazie, el vine doar ca să vândă armament, mult și repede. A auzit de miliarde, a venit personal! Mesajul este clar: înainte să se înșurubeze alții la conducta cu bani, americanii sunt deja aici, cu lista de prețuri pe masă.
Așadar, privind retrospectiv, unirea Moldovei cu România nu este, astăzi, nici vis romantic, nici slogan electoral. Este doar un instrument geopolitic, folosit diferit de fiecare actor implicat. Maia Sandu a aruncat piatra, dar Bucureștiul a reacționat slab. În schimb, marile puteri privesc, calculează și negociază.
Este limpede că România lui Nicușor Dan și Ilie Bolojan nu-i capabilă să gândească strategic, să vorbească limpede și să acționeze ca stat suveran. Cel mai probabil, va rămâne doar un spectator speriat la propria istorie, așteptând să i se spună care-i este „locul”.
