Tot mai mulți oameni spun același lucru: „Dorm, dar nu mă odihnesc”. Nu este o exagerare și nu este o problemă de saltea, cafea sau disciplină personală. Din perspectivă psihologică, vorbim despre o formă de oboseală care nu are legătură directă cu numărul de ore dormite, ci cu stresul cronic în care funcționează corpul și mintea.
În România, această stare nu apare dintr-un singur motiv, ci din suprapunerea mai multor presiuni care, puse cap la cap, țin organismul într-o stare de alertă aproape permanentă. Chiar și noaptea. Chiar și în concediu. Chiar și atunci când, aparent, „nu se întâmplă nimic”.
Una dintre cele mai puternice surse de stres este cea financiară. Datele Eurostat arată constant că România se află printre țările Uniunii Europene cu un nivel ridicat de insecuritate economică percepută. Din punct de vedere psihologic, această insecuritate nu se traduce doar prin griji concrete, ci printr-o stare difuză de pericol: dacă se întâmplă ceva, dacă nu mai ajung banii, dacă pierd ce am. Corpul nu face diferența între un pericol real și unul anticipat. În ambele cazuri, activează aceleași mecanisme de supraviețuire.
Când acest tip de stres devine cronic, sistemul nervos rămâne blocat în modul luptă sau fugi. Nivelul de cortizol crește, iar organismul nu mai reușește să intre complet în stări de repaus. Somnul există, dar nu mai este profund. Odihna există, dar nu mai este reparatoare.
La această presiune se adaugă una socială, mai puțin vizibilă, dar la fel de obositoare. În cultura noastră, valoarea personală este adesea măsurată prin „a face” și „a avea”. Dacă nu produci constant, dacă nu demonstrezi, dacă nu ții pasul, apare rușinea. Pauza este confundată cu lenea, iar odihna cu lipsa de ambiție. Din perspectivă psihologică, acest tip de presiune întreține comparația socială și vinovăția — două procese care mențin mintea într-o stare de tensiune continuă.
Un alt factor important este instabilitatea relațională. Datele Institutului Național de Statistică indică o rată constantă a divorțurilor și o fragilitate crescută a relațiilor de durată. Relațiile sigure sunt, din punct de vedere psihologic, una dintre principalele surse de reglare emoțională. Atunci când ele lipsesc sau sunt instabile, corpul rămâne într-o stare de vigilență, fără un spațiu real de siguranță. Oboseala care rezultă nu este doar emoțională, ci profund fizică.
În acest context, creșterea obiceiurilor considerate nesănătoase — consumul de alcool, fumatul, jocurile de noroc — nu ar trebui privită exclusiv moralizator. Din perspectivă psihologică, ele sunt strategii de coping. Alcoolul amorțește, jocurile de noroc oferă dopamină rapidă, nicotina reglează temporar sistemul nervos. Problema nu este intenția, ci faptul că aceste soluții pe termen scurt întrețin, pe termen lung, starea de epuizare și anxietate.
Organizația Mondială a Sănătății atrage atenția că stresul cronic este unul dintre principalii factori ai epuizării psihice și ai tulburărilor de anxietate. Când corpul este menținut prea mult timp în alertă, capacitatea de relaxare se pierde. Mulți oameni spun că nu mai știu să stea fără să facă nimic, fără să simtă neliniște sau vinovăție. Impulsul constant de a fi ocupați devine un reflex de supraviețuire, nu o alegere conștientă.
La toate acestea se adaugă o formă modernă de izolare. Ieșim cu prietenii, dar suntem pe telefon. Suntem prezenți fizic, dar absenți emoțional. Lipsa contactului real și a co-reglării emoționale accentuează senzația de oboseală și gol interior. Corpul uman se reglează prin relații, prin prezență și siguranță. Fără ele, nici somnul, nici vacanțele nu mai sunt suficiente.
Din perspectiva unui psiholog, este important de spus că această oboseală nu este un defect personal și nici o lipsă de voință. Este un semnal. Un semnal că modul în care trăim, muncim și ne raportăm la noi înșine nu mai este sustenabil.
În acest punct, soluția nu este să ne forțăm să devenim mai rezistenți, ci să învățăm să ne reglăm. Pentru mulți oameni, sprijinul psihologic devine relevant nu pentru că „au ajuns la capăt”, ci pentru că funcționează de mult timp peste limitele lor. Terapia nu este doar pentru crize majore, ci și pentru perioadele în care trăim constant în tensiune, fără să mai știm cum să ne oprim fără vinovăție.
Oboseala care nu trece cu somn ne spune, de fapt, că avem nevoie de mai mult decât odihnă. Avem nevoie de siguranță, de relații reale, de limite și, uneori, de ajutor. Iar a cere acest ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci unul de luciditate.
Poate că întrebarea nu este de ce suntem atât de obosiți, ci cât timp mai putem trăi în alertă fără să plătim un preț mult mai mare.
Denisa Scripcariu, psiholog, preocupată de sănătatea mintală în context social.
