2026 se anunță a fi un an teribil din punct de vedere economic. Nu e deloc întâmplător că tot mai mulți analiști folosesc cuvântul „supraviețuire” atunci când vorbesc despre ce ne așteaptă. Nu știm exact ce va fi, dar putem anticipa. Semnalele vin din toate direcțiile, iar puse cap la cap conturează un tablou sumbru: 2026 va fi, pentru România, tot pe sărăcie, tot cu „slava Ucraina” în gând.
Guvernul a început, deja, pregătirea psihologică a populației. Premierul Ilie Bolojan ne-a transmis limpede că trebuie să strângem cureaua până la ultima gaură. Ajustări, reforme, responsabilitate fiscală – toate sună cunoscut.
Mâna Kievului în buzunarul UE
Doar că, în paralel, de la Kiev ni se transmite că trebuie să mai dăm o gaură în plus. Ucraina are nevoie de bani, mulți bani, iar Europa „trebuie” să deschidă larg buzunarele pentru ca mâna hrăpăreață și lungă a Ucrainei să ia cat poftește.
Știm foarte bine cine umple aceste buzunare europene. Și România contribuie, cu taxe mai mari, cu împrumuturi, cu sacrificii interne. Așadar, în timp ce populației i se cere să accepte austeritatea ca pe o fatalitate, statul român participă disciplinat la finanțarea unui război fără perspectivă clară de încheiere.
Mesajul Bruxellesului a fost fără echivoc: sprijinul pentru Ucraina rămâne „puternic” și nu va șovăi nici în caz de război, nici în reconstrucție. Declarațiile curg, liderii europeni se aliniază în spatele lui Volodimir Zelenski, dar nota de plată se rostogolește către contribuabili. Solidaritatea este obligatorie, întrebările sunt indezirabile.
Finalul de an 2025 ne-a adus o întâlnire mult așteptată la Washington, între Donald Trump și Zelenski. Liderul de la Kiev a venit cu „linii roșii” peste care a spus că nu va trece: Ucraina nu va recunoaște niciun fel de concesii teritoriale și nici controlului Rusiei asupra centralei nucleare de la Zaporojie. Cu alte cuvinte, pacea nu e o prioritate, ci o eventualitate condiționată de imposibil. Acum e clar pentru toată lumea că actorașul din piesa asta nu are niciun interes să se facă pace, să înceteze războiul în Ucraina.
Realitatea din teren este, însă, alta. Rusia controlează undeva la 90-95% din Donbas, iar „Zaporojie” se află sub control militar rusesc de aproape 4 ani, încă din primele zile ale conflictului. În plus, din 2023, în Donețk circulă rubla rusească, nu grivna ucraineană. Își închipuie cineva că mai pot fi întoarse lucrurile la nivelul de dinainte? Își închipuie cineva că Moscova va preda de bunăvoie controlul asupra cele mai mari centrale nucleare din Europa? „Zaporojie” asigură energia electrică pentru întregul Donbas.. și cu asta am spus tot.
România, portofelul lui Zelenski
Și, în tot acest tablou, România nu există. Există doar ca portofel. Ca stat care „înțelege”, care „se aliniază”, care „face eforturi”. Un stat în care populația e anunțată sec că urmează ani de sacrificii, dar nu i se spune niciodată pentru cine. Românii primesc taxe mai mari, scumpiri, tăieri și lecții de morală, în timp ce miliardele se pierd în marile scheme geopolitice ale Uniunii Europene.
Ni se cere solidaritate, dar nimeni nu e solidar cu românul care intră în 2026 mai sărac, mai obosit și mai lipsit de speranță decât a intrat în 2025. Pentru spitale nu sunt bani, pentru școli nu sunt fonduri, pentru infrastructură nu e momentul potrivit. Pentru Kiev, însă, e mereu urgent, mereu prioritar, mereu obligatoriu.
Iar liderii noștri nu negociază, nu condiționează, nu cer nimic în schimb. Acceptă. Aplaudă. Se aliniază. În timp ce România se afundă într-o economie de avarie, ni se cere să fim mândri că „ne facem datoria” pe scena internațională. Care datorie? Față de cine? Și, mai ales, cu ce preț?
2026 nu va fi anul redresării, ci anul notei de plată. Nota pentru decizii luate fără consultare, fără curaj și fără interes real pentru cei care muncesc și plătesc aici. Un an în care românilor li se va cere din nou să strângă din dinți, în timp ce alții strâng miliarde.
Dacă asta este viziunea pentru România – tăcere, sărăcie și obediență -, atunci să nu ne mai mirăm că oamenii nu mai cred, nu mai speră și nu mai au răbdare. Pentru că solidaritatea impusă cu forța, pe stomacul gol, nu mai e solidaritate. E abandon.
