America ne lasă din brațe, Franța ne ia de gât

În timp ce America își trage discret mâna de sub Europa, iar Washingtonul ne explică negru pe alb că trebuie să ne descurcăm singuri, România descoperă brusc că nu mai are nici apă, nici armată, nici garanții solide. Ironia? Fix în clipa în care SUA ne arată ușa, Parisul ne arată biciul. O combinație letală pentru o țară care încă își caută identitatea între conductele goale din Prahova și promisiunile seci ale Bruxellesului.

Există o vorbă românească: „nu o să ai nici după ce bea apă”. În zilele noastre, cu oamenii ăștia la putere, de la Nicușor Dan și Ilie Bolojan până la Diana Buzoianu sau Sorin Grindeanu, dar cu Macron la telecomandă, zicala capătă un farmec sinistru. Nu doar că simțim pe propria piele sărăcirea tot mai accentuată, dar deja simțim în buzunare costul politicii de sluj pe care guvernanții de la București o duc. Asistăm cum, încet-încet, România devine o feudă francofonă în care până și sticlele de apă par să aibă pașaport tricolor… doar că francez.

Controlul Franței nu mai e subtil, este direct, apăsător, aproape didactic. Jugul Parisului se simte din ce în ce mai greu. Dacă până acum Palatul Victoria și Cotroceniul se aliniau în poziție de drepți la fiecare apel de la „Élysée”, de acum lista pare să se extindă: instituții, regiuni, chiar și resurse naturale.

Criza apei nu este o întâmplare

Crede cineva că este o întâmplare criza apei din Prahova? Crede cineva că tot ce s-a întâmplat la „Paltinu”, la „Vidraru” nu este binecunoscut în Franța? „Criza apei din România”, ce nume ironic pentru un subiect izvorât în una dintre cele mai bogate țări europene în resurse hidrografice! Județele Prahova și Dâmbovița au rămas fără apă, iar statul român, ca de obicei, se uită în altă parte, de parcă ar verifica rezultatele la loto.

Românii încep să vadă, să citească și să priceapă, iar mulți observă, deja, un tipar. Una dintre teoriile răspândite în ultimele zile vorbește despre o tehnică specială prin care DGSE-ul (serviul secret al Franței, echivalentul SIE) operează în zonele unde este activ: cea a inducerii crizei de apă. A făcut-o în Africa, în coloniile de acolo, iar acum se pare că regăsim același tipar și în România.

Este de domeniul absurdului ca țara noastră, poate cea mai bogată din Europa în ceea ce privește rețeaua hidrografică, să aibă probleme de așa natură încât să se confrunte cu o criză de apă. Dar știți ce este și mai absurd? Că mare parte dintre companiile care îmbuteliază și comercializează apa românească sunt franțuzești. Că mare parte dintre firmele care operează în România pe segmentul „hidro” sunt franțuzești.

Și când te gândești că fix acum 1 an „apa”, și mai ales importanța ei, era tema centrală a campaniei electorale prezidențiale, iar noi râdeam de povestea asta…

Sunt românii conspiraționiști de profesie sau e prea greu să ignori coincidențele? Să fie doar piața liberă sau doar o piață liber lăsată pe mâna altora?

Europei îi place să vorbească despre „solidaritate”, dar în România o sticlă de apă costă mai mult decât o oră de muncă minimă. În Franța, aceeași apă costă un euro tot baxul! Da, sigur, economie de piață… Mai degrabă sclavagism modern!

A ajuns România o colonie a Franței? Răspunsul la această întrebare îl dă fiecare cetățean în parte, când se gândește la tot ce se întâmplă în țara asta.

Noua strategie de apărare a SUA, o palmă sonoră pentru UE

A venit și lovitura de la Washington. La doar câteva zile după publicarea noii Strategii Naționale de Securitate, Administrația Trump a trimis un mesaj clar aliaților săi europeni: America revendică, în forță, centrul scenei și Europa trebuie să facă mai mult decât să scrie rezoluții. Cu alte cuvinte, SUA nu mai plătesc pentru fanteziile unor descreierați pripășiți pe la Bruxelles.

Europa vrea „autonomie strategică”? Să fie sănătoasă, dar să și-o plătească, a spus Trump! Noua strategie spune în clar, fără metafore diplomatice: epoca „SUA dau banul, Europa comentează” s-a încheiat! Criticile la adresa UE sunt formulate aproape didactic: migrație scăpată de sub control, obsesie birocratică, politici energetice incoerente și un apetit tot mai mare pentru dictatură.

Pentru Bruxelles, este un duș rece, dar pentru Europa de Est este apă clocotită. România deja s-a opărit cu retragerea trupelor americane de la Baza „Kogălniceanu”, acolo unde Brigada Aeropurtată s-a evaporat mai repede ca rezervele de apă din Prahova. În timp ce, la București, Ilie Bolojan și Nicușor Dan repetau în oglindă mantra „parteneriat strategic consolidat”, soldații americani își făceau bagajele în mare grabă.

Acesta a fost primul semnal că SUA își iau mâna de pe Europa. Al doilea a venit acum: Washingtonul ne-a spus clar că trebuie să ne apărăm singuri. Nu cu discursuri, ci cu arme, bani și responsabilitate. Dar, oare în cât timp va descoperi România că UE nu are nici trupe, nici viteza de reacție pe care o oferă Washingtonul, ca să nu mai vorbim de arme (rachete și avioane de luptă)?

Noua strategie americană nu semnalează o ruptură formală cu Europa, dar marchează, fără îndoială, o schimbare de paradigmă. Trump nu a divorțat oficial, dar s-a repoziționat în relația cu UE și a făcut-o brutal, calculat și fără nostalgii.

Iar Franța nu ratează ocazia de a umple golul lăsat de Washington. Deja ne-a cotropit resursele vitale, să vedem ce urmează în episodul de „mâine”.

Din păcate, România continuă să creadă că, dacă tace, se rezolvă de la sine. Numai că istoria recentă ne spune altceva: cine tace, rămâne fără apă, fără aliați și, în final, fără șanse de a supraviețui.