Ilie Bolojan s-a așezat, încă o dată, în fața camerelor de luat vederi și a rostit, cu aerul unui profesor ușor ofensat, o frază care va rămâne în manualul de neputință administrativă: „Poate bunul-simț i-ar putea forța”. Se referea la directorii din companiile de stat care și-au majorat indemnizațiile cu 40-50%. În loc să le taie din elan, premierul le-a arătat doar sprânceana morală, sperând că „bunul-simț” va ține loc de lege, control și autoritate a statului.
Doar că România nu se guvernează cu bun-simț. Se guvernează cu decizii, cu responsabilitate și, uneori, cu un pic de curaj.
Când șeful Executivului plânge pe la tv…
Ori exact asta lipsește la actualul prim-ministru: curajul de a acționa. Așa cum arată lucrurile, Bolojan preferă să se uite „ieri și azi” la tabele cu salarii, să le studieze îngrijorat, apoi să suspine public că nu poate face mai mult. De parcă a fi premier înseamnă să fii doar un observator preocupat, nu un decident.
Scena e, de fapt, simbolică pentru stilul său: intrigant, plângăcios și, din ce în ce mai vizibil, incompetent. În loc să lovească frontal acolo unde trebuie, în ineficiența și corupția sistemului de stat, Bolojan aruncă săgeți de la distanță, crezând că ironia în șoaptă poate ține loc de reformă. Ținta lui de duminică a fost „zona de transporturi”, adică oamenii lui Sorin Grindeanu.
Dar, în loc să pară un lider hotărât, a arătat ca un elev speriat care se plânge profesorului că ceilalți trișează la test.
Românii, însă, nu mai au răbdare cu astfel de lamentări. „Bolojane, tu pentru ce ești premier, ca să te vaiți că unii din subordinea ta jefuiesc bugetul?”, a scris cineva pe rețelele sociale. Și e, poate, cea mai exactă radiografie a situației. Pentru că, într-o țară în care jaful din companiile de stat a devenit un sport național, să te plângi de „bunul-simț” al celor care-l practică e aproape comic… dacă nu chiar complice.
Guvernarea Bolojan este construită pe principiul „să nu supărăm pe nimeni”. Nu supărăm PSD-ul, că avem nevoie de liniște în coaliție. Nu deranjăm baronii locali, că e bine să ne înțelegem. Nu atingem privilegiile magistraților, că ne trezim cu scandal și anchete. Și, uite-așa, premierul devine un fel de moderator între abuzuri, nu un conducător al statului.
De fiecare dată când ar trebui să acționeze, Bolojan ridică din umeri. Când ar trebui să sancționeze, convoacă o comisie. Când ar trebui să impună o direcție, cere „dialog”. Iar când i se cere să guverneze, filosofează despre bun-simț. Poate că, în mintea lui, guvernarea e un talk-show continuu, în care fiecare își spune oful.
În tot acest timp, țara gonește în a 5-a spre prăpastie – prețurile cresc, investițiile bat pasul pe loc, companiile de stat își măresc salariile.
Dacă tot îi place bunul-simț, Bolojan ar trebui să-l aplice chiar el: să recunoască faptul că, dacă nu este în stare să conducă, cel mai decent gest ar fi să facă un pas în spate.
2026 – vin „anticipatele”?
Că, la cum își dau la gioale acești pseudoparteneri din coaliția de guvernare, nu pare deloc departe momentul „divorțului” de la Palatul Victoria. În loc de un guvern stabil, România are azi un mariaj de conveniență între partide care se privesc ca niște soți blazați, obligați să stea împreună doar pentru ratele la bancă – în cazul de față, pentru avantajele de a fi la putere.
PSD, USR și PNL nu guvernează împreună, ci se tolerează reciproc, din calcul și teamă. Fiecare vânează greșelile celuilalt, pregătind discursul de campanie care va începe cât de curând. Toată lumea e cu ochii pe 2026, anul în care această coaliție artificială s-ar putea destrăma sub greutatea propriilor orgolii.
Problema e că, până acolo, România va continua să plătească tainul acestei coabitări forțate: miniștri care se sabotează între ei, proiecte blocate, decizii amânate și un premier care confundă guvernarea cu supraviețuirea zilnică între două focuri.
