După decizia Curții Constituționale din această săptămână, care a blocat orice tentativă de a repara nedreptatea pensiilor speciale, s-a tras cortina și totul este limpede, acum. Așa-numitul „Stat paralel” – acel conglomerat de privilegiați din „Sistem” – s-a autoapărat din nou, cu o viteză și o precizie demne de o cauză mai bună. În timp ce poporul rabdă, numără bănuții și așteaptă „reforme”, specialii își numără pensiile cu șase zerouri și își râd în barbă de fraierul contribuabil.
Căci, da, românul de rând, care-și rupe spatele la propriu pentru a ține în viață o economie sleită, primește în schimb lecții despre „competitivitate” și „sustenabilitate” de la un ministru care nu s-ar recunoaște într-o factură de curent. Cu un calm rece, tehnocratic, liberalul Nazare vine și spune că „nu ne permitem” creșterea salariului minim. Nu acum, nu azi. Poate mâine, dar mai degrabă poate niciodată. Și, atenție!, ni se amintește elegant că „a fost, totuși, crescut” de câteva ori în ultimii ani. Nazare de la „Finanțe” dă din gură fără să rumege frazele – ce zice el e ca și cum i-ai spune unui flămând că a mai primit o firimitură și anul trecut, așa că să nu mai ceară pâine și pe 2025.
Dar, de ce nu sunt „speciali” și medicii? Sau vatmanii?
Întrebarea e simplă: de ce nu ne permitem să creștem salariile celor care muncesc, dar ne permitem să plătim pensii speciale de zeci de mii de lei pentru „aleși” și „magistrați” intangibili? De ce un judecător are drepturi financiare de castă, iar un medic care salvează vieți până la 70 de ani, un profesor care modelează generații sau un șofer care zilnic duce, în siguranță, la destinație, sute, mii de oameni nu merită același respect?
Poate pentru că, într-o Românie condusă de privilegii, legea nu este egală pentru toți, e elastică. Adică, se întinde pentru unii și se rupe pentru ceilalți.
Totul în jur miroase a scenariu scris dinainte. Ilie Bolojan joacă rolul revoltatului neputincios, care „ar fi vrut” să reformeze „Sistemul”, dar, ce să vezi, Curtea Constituțională i-a tăiat elanul. O piesă de teatru prost regizată, în care fiecare instituție își spune replica în funcție de scenariul agreat în culise.
Păi, dacă totul ar fi fost doar o „eroare procedurală”, de ce nimeni nu este tras la răspundere? Unde sunt sancțiunile aplicate de premier juriștilor care au „omis” avizul obligatoriu de la CSM? Nu cumva „omisiunea” a fost chiar scopul urmărit?
Când greșești de atâtea ori în favoarea acelorași oameni, nu mai e greșeală, este direct complicitate.
Alo, reforma în administrație s-a încheiat?!
Adevărul e că statul român, acest colos cu picioare de lut, funcționează doar pentru sine. Când vine vorba de a tăia din cheltuielile instituțiilor, de a reduce personalul supradimensionat sau de a eficientiza administrația publică, se lasă o liniște adâncă. Bineînțeles, pe la tv, în talk-show-uri atent puse în scenă, se mimează dezbateri, se anunță reforme, dar apoi totul se îngroapă în comisii și avize.
În schimb, când e vorba de a mai pune o taxă, de a mai stoarce un leu de la muncitorul amărât, statul se mișcă brusc cu o eficiență suspectă. Ei cu banii, noi cu cârca!
Românii sunt prinși într-o spirală a cinismului instituțional: Guvernul Bolojan le cere să suporte tot, să înțeleagă tot, să rabde tot. În schimb, nu oferă nimic în afară de dispreț. Dispreț ambalat în fraze tehnocrate rostite de liderii USR, în statistici, în promisiuni despre „creștere sustenabilă”. Dar, cât de sustenabilă este o țară care își gonește cetățenii de pe meleagurile proprii, îi stoarce, îi descurajează și îi face să creadă că munca cinstită e doar pentru proști?
În 2025, România nu mai e un stat social, ci un stat special. O rețea de interese care se apără reciproc, de la Guvernul din Palatul Victoria până la Curtea Constituțională, totul cu o solidaritate de invidiat.
Pentru omul simplu nu mai rămâne decât ironia amară: „Ei cu pensiile lor nesimțite, noi cu speranțele tăiate”. Și în timp ce românii privesc cu jind la ziua ziua de salariu, cei de sus își pun doar semnătura pe un nou privilegiu și gata, banii noștri sunt în conturile lor!
Până la urmă, ce altă dovadă mai trebuie pentru a înțelege că în România dreptatea se măsoară în bani, nu în principii? Că legea se aplică doar celor care nu o scriu?
Și poate că nu e nimic mai tragic decât să vezi cum o țară întreagă e condamnată la obediență economică, în timp ce „specialii” își ridică vilele din sudoarea celor care abia își plătesc întreținerea.
Au pus parul pe români. Nu metaforic, ci sistematic. Cu fiecare decizie, cu fiecare minciună, cu fiecare privilegiu apărat în numele „legalității”. Iar românul, obosit, dar încă demn, continuă să ducă țara în spate, sperând naiv că, într-o zi, cineva îi va da lui parul în mână.
