În România, președintele ar trebui să fie un arbitru, ceea ce presupune ca, la Cotroceni, să avem instalat un conducător care măcar teoretic să mimeze echidistanța. Însă, în 2025, noi ne-am pricopsit cu un arbitru care nu doar că lasă meciul să se desfășoare fără reguli, dar din când în când mai bagă și un picior printre jucători. Nicușor Dan își joacă rolul de „independent” cu o inocență aproape comică – a candidat ca „outsider”, s-a prezentat ca „om al cetății” neatins de mocirla politică, dar de fapt îi curge prin vine sânge userist.
Și sângele, știm bine, nu se spală cu declarații televizate.
Bolojan, lăsat „să-și rupă gâtul”
Premierul Ilie Bolojan este exemplul perfect al felului în care președintele știe să ofere „sprijin”: îl privește de pe margine cum se zbate și se împotmolește. Nu îl trage de mână, nu îi dă o plasă de salvare, dimpotrivă, îi lasă teren liber să își rupă gâtul în fața unei coaliții oricum șubrede. Este o strategie clasică a lui Nicușor: nu își murdărește mâinile, dar face în așa fel încât ceilalți să se noroiască până la coate.
Cât despre coaliția PSD–PNL, președintele nu doar că le permite să se atace cu sete, ci pare să se și bucure. Nu intervine, nu mediază, nu calmează spiritele. Din contră, îi asmute unii împotriva altora pe liberali și social-democrați și face asta cu un zâmbet rece, ca și cum ar urmări un spectacol de circ. Iar noi, spectatorii, suntem obligați să plătim biletul – prin crize politice, prin instabilitate, prin lipsa oricărei perspective de reformă reală.
De fapt, toată această atitudine are o explicație simplă: Nicușor Dan nu a ieșit niciodată cu adevărat din hainele USR. Poate să pretindă că e „independent”, dar fiecare frază rostită, fiecare decizie, fiecare absență strategică îl trădează. El rămâne, în esență, politicianul crescut și modelat în spiritul USR.
Iar USR, cu toată aura lui de partid „tânăr și reformator”, rămâne ceea ce mulți români au simțit pe pielea lor: o formațiune care „observă și comentează, dar soluții nu are”. Retorica este abundentă, teoriile curg, însă, când vine vorba de guvernare reală, bilanțul e subțire. Cele 12 procente obținute cu greu la alegeri – chiar și cu generozitatea STS – nu îi transformă într-o forță capabilă să conducă România. Dar îi transformă într-un vehicul excelent pentru ambițiile prezidențiale.
Așadar, când îl vedem pe Nicușor Dan pozând în „neutru”, să ne amintim că neutrul acesta e cam ca apa minerală turnată peste un pahar de vin roșu: indiferent ce scrie pe etichetă, gustul final rămâne amar și colorat.
Planul de rezervă: Burnete la Palatul Victoria
În tot acest timp, pe culoarele media și în birourile discrete ale USR se vorbește despre noul „produs de vitrină”: Radu Burnete. Unii îl văd deja la Palatul Victoria, ca pe o variantă „curată”, „tânără” și, evident, „altfel”. În realitate, e doar încă un nume împins înainte de o șleahtă de profitori care abia așteaptă să înhațe frâiele puterii.
Criticii spun că ar fi ca un lup pus paznic la oi. Și poate au dreptate: ce altceva poate fi un premier provenit dintr-o pepinieră ce nu a demonstrat nimic concret, dar care se pricepe de minune să dea lecții tuturor? România are nevoie de un lider care să administreze resursele țării, nu de încă un profesor autoproclamat care mai degrabă strigă „nu e bine” decât să construiască soluții.
Iar aici intervine din nou Nicușor Dan. Nu se murdărește, nu apare în față, dar prin fiecare tăcere complice și fiecare „independență” mimată deschide calea pentru ca oamenii potriviți să se poziționeze unde trebuie. Ca și cum Palatul Victoria ar fi doar un joc de șah, unde pionii sunt sacrificați, iar regele rămâne neatins, pe tron.
Zen-ul prezidențial: România fără șefi la „servicii”
Au trecut puțin peste trei luni de când Nicușor Dan a preluat puterea, iar președintele nostru deja a intrat în modul „zen”. În timp ce țara se clatină între crize interne și presiuni externe, șeful statului preferă să bată potecile de munte. Omul e în concediu. Și aici nu vorbim de o figură de stil – chiar își ia concediu de odihnă după un trimestru de… nimic. Câți români își permit să obosească după trei luni de muncă? Dar câți își permit să obosească după trei luni de …nemuncă?
În tot acest timp, România e fără șefi la serviciile secrete. Da, fix acum, când harta geopoliticii mondiale se redesenează, când la nivel global se duce un război nevăzut, dar extrem de sângeros, pe zona de „intelligence”. Americanii își reorganizează strategiile, rușii își vâră tentaculele în fiecare colț vulnerabil, europenii fac și desfac alianțe de securitate, iar noi… noi n-avem șefi, lideri, conducători. Suntem ca o garnizoană fără comandant, doar cu soldați care așteaptă ordine.
Despre Visa Waiver să mai pomenim? Un obiectiv asumat de ani de zile, un subiect care arde pentru milioane de români. Doar că, pe Nicușor, nu-l arde nimic. El e zen, cum ziceam, se plimbă prin munți. Poate respiră aer curat, dar între timp România respiră greu, pentru că e fără direcție și fără protecție.
O țară fără șefi la servicii secrete e o țară care și-a dat jos fustița. Nu mai are niciun mister, nicio apărare, nicio formă de decență instituțională. Și, ca să fie ironia completă, această dezarmare se întâmplă sub privirea calmă a unui președinte care promitea „seriozitate și independență” în campania electorală.
Un final incomod
România trăiește astăzi sub spectacolul unei „neutralități” care e tot mai greu de vândut publicului. Nicușor Dan poate să jure că este președintele tuturor românilor, dar faptele îl contrazic. Fiecare criză politică gestionată prin absență, fiecare conflict între partide alimentat din umbră, fiecare promovare mascată a oamenilor USR arată același lucru: un președinte care joacă dublu.
Nu știm cât timp va mai rezista Bolojan până să își rupă gâtul. Dar știm sigur că, din culisele Cotrocenilor, Nicușor Dan trage de sfori cu răceala unui matematician care face calcule reci, fără urmă de empatie pentru cei pe care îi sacrifică. România, însă, nu e un exercițiu de geometrie, nici o tablă de șah pe care să muți piese după bunul plac, sacrificând pionii pentru gloria unui rege. România e vie, are nevoie de decizii, de curaj, de un președinte adevărat.
Ceea ce avem acum e doar o caricatură de neutralitate: un președinte care mimează echilibrul, dar în realitate servește interesele USR, care se odihnește după trei luni de… nimic și care privește impasibil cum țara rămâne fără protecție și fără direcție.
România nu își permite un președinte „zen” în mijlocul furtunii. Nu își permite un arbitru care se joacă de-a neutralitatea în timp ce împinge din umbră agenda unui partid minoritar. Nu își permite un lider care se ascunde în munți, în timp ce la București se redesenează harta puterii.
Și, mai ales, România nu își permite să mai fie guvernată de fantomele USR.
