1. A murit Iliescu. L-am înjurat destul cât timp știa ce-i cu el, adică până prin 2020. Textele sunt pe net. Dacă vrei să îl înjuri și azi trebuie să vii cu ceva nou. Și nu există nicio noutate de vreo 15 ani încoace.
2. Pervers pe 22 decembrie 1989, complice la crimă pe 25 decembrie 1989 și la mineriada din 14-15 iunie 1990. Lucid și salvator pe 15 martie 1990, când se putea întâmpla ce-și doresc și azi trotinetarii cărora le pasă de vecinii României, nu de România.
3. Iliescu a studiat în străinătate (la Moscova, așa era atunci) și a început munca în România în calitate de șef. Exact ca Dominic Fritz. Iliescu – activist de meserie și prim-secretar la Timișoara. Fritz – oengist de meserie și primar cu temă al Timișoarei. De aici și tupeul de a mânca borș despre un fost președinte al României. Toți useriștii la un loc n-au talent cât a adunat Vadim în trei cuvinte, când l-a poreclit pe Iliescu ”bătrâna șandrama stalinistă.”
4. În iulie, useriștilor le-a murit rockerul Uzi sau Suzy. Am scris eu vreun rând? Și Țuți ăla a făcut gălăgie în sute de blocuri din România. A provocat miniseisme. Crăpau termopanele aflate încă în garanție. De atâta emoție artistică tremurau pe sârmă chiloții lăsați la uscat. Rața pe varză măcănea în cuptor. Veneția inunda Parisul pe magneții de pe frigider. În bucătărie, printre varicele gospodinelor zburau taloanele de pensie și sumele cât puricii se schimbau în dolari. Dacă te apropiai de ușa apartamentului credeai că ți-ai luat palme prin vizor.
5. S-a vorbit despre ceasurile lui Iliescu. Daruri de la alți șefi de State. Seturi de ceas pentru președinți și consoarte. Nu vă indignați aiurea, că nu sunteți toți useriști! E un protocol valabil în toată lumea. În urmă cu niște ani, Iliescu și-a vândut ceasurile unui prieten al meu. Nu i-am cerut voie să-i fac public numele.
6. Silvia Dinu (Dumnezeu să o odihnească!) și Cornel Dinu au primit cadou de la Iliescu – bănuiesc că mai mult de la Nina Iliescu – un set de ceasuri. Acum vreo 20 de ani, într-o seară cu derogare spre dimineață, eram cu Dinu la Trattoria Roma de pe strada Eminescu. Nu mai știu cum a venit vorba, dar Dinu mi-a zis ”chiar îți place ceasul? Ți-l fac cadou.” Și mi l-a pus pe mână. Ceasuri scumpe au și cămătarii, au și lăutarii, așa că nu-mi plac. Dacă îmi dădea un tablou, fugeam cu el în spate și nu-i mai răspundeam lui Dinu la telefon două săptămâni. După vreo oră și alte câteva comenzi, i-am zis ”Mister, ia-ți ceasul!” ”Dom’le, noi, sârbii, suntem oameni de onoare! Cadoul e cadou.” ”Sârbule, vrei să ne alerge mâine Silvia prin oraș pe amândoi?” ”Da, bă, ai dreptate! Dă, bă, ceasul înapoi!”
