„Vorbește clar!”, i-a replicat președintele rus Vladimir Putin șefului său de informații externe, Serghei Narîșkin, la o reuniune televizată a consiliului de securitate, în ajunul invaziei sale haotice și la scară largă a Ucrainei, în februarie 2022. Narîșkin era vizibil nervos. După ce și-a exprimat în sfârșit sprijinul pentru recunoașterea regiunilor ucrainene Donețk și Luhansk ca state independente – cuvintele pe care Putin le aștepta – i s-a spus brusc să se așeze, ca un elev nepregătit care a ratat un examen oral.
Ambivalența aparentă a lui Narîșkin în ceea ce privește acceptarea pretextului lui Putin pentru război se datora probabil lipsei de informații solide conform cărora „operațiunea militară specială” a lui Putin ar readuce Kievul pe orbita imperială a Moscovei. Dar, în loc să-și exprime îndoielile, Narîșkin a ales supunerea și conformitatea. Așa este la ruși: supunere oarbă! Informațiile pot fi vagi, dar riscurile de a-l contrazice pe Putin erau clare. Credința neclintită a lui Putin că Ucraina va capitula rapid reprezintă cel mai mare eșec al serviciilor de informații din mandatul său de un sfert de secol la putere. A fost furios când invazia sa nu s-a desfășurat așa cum și-a imaginat-o, dând vina și chiar arestând unii înalți oficiali din domeniul securității. Dar Putin își întinsese propria capcană. Ca mulți autoritari, el crease condiții în care subordonații îi spuneau doar ceea ce voia să audă.
Serviciile de informații, în cea mai bună formă a lor, îi încurajează pe liderii politici să pună întrebările corecte, să le conteste presupunerile și să ia în considerare ce ar putea merge prost. Deși ofițerii de informații au responsabilitatea profesională de a se adapta intereselor, priorităților de politică externă și stilului preferat de informare al liderilor pe care îi servesc, uneori cea mai înaltă formă de serviciu pe care o agenție de informații o poate oferi este de a-și dezamăgi stăpânii politici de o idee puternică, dar falsă. În SUA venire lui Trump a zguduit serviciile din temelii. În calitate de director al Biroului Federal de Investigații, de exemplu, Kash Patel a reorganizat agenția pentru a-i direcționa pe agenții speciali și analiștii către aplicarea legilor privind imigrația și reducerea infracțiunilor violente, ceea ce a dus la reducerea efortului pe linia anchetelor privind amenințările cu implicații mai grave la adresa securității naționale-combaterea terorismului, criminalitatea cibernetică, activitatea serviciilor secrete chineze sau rusești în Statele Unite. Deși reducerea infracțiunilor violente este un obiectiv lăudabil, protejarea securității naționale a SUA necesită ca FBI-ul și alte agenții să gestioneze o gamă mult mai largă de riscuri. Asta este doar un exemplu. Este clar pentru toată lumea ca actorii de pe scena geopolitică nu s-au schimbat însă capacitățile pe care le-au dezvoltat le-a schimbat locul în ierarhia celor puternici. În lumea serviciilor lucrurile sunt extrem de complicate. Între ele serviciile au relații chiar dacă oficial țărilor lor sunt în conflict. Hai să luăm un exemplu: pe 11 martie șeful serviciilor secrete externe ale Rusiei (SVR), Serghei Narîșkin, a avut o convorbire telefonică cu directorul Agenției Centrale de Informații a SUA, John Ratcliffe. Aceștia au discutat despre aspecte legate de cooperarea dintre agențiile lor de informații și despre gestionarea crizelor. Apoi pe 29 iunie a avut loc o nouă discuție telefonică.
„Am avut o conversație telefonică cu omologul meu american și am convenit să ne sunăm oricând pentru a discuta probleme de interes pentru noi”, a declarat Narîșkin la televiziunea rusă, fără a oferi alte detalii. Aceste două convorbiri telefonice oficiale între șefii SVR rus și CIA americană au avut loc într-un moment în care Moscova și Washingtonul au început un proces de încălzire a relațiilor diplomatice, în ciuda războiului în desfășurare din Ucraina. Este o luptă în spatele scenei între servicii și politicieni în Occident. În Balcani este mai simplu pentru că mulți dintre cei ajunși în funcții au fost racolați ori de serviciile comuniste (când erau tineri) ori de cele captaliste după 89 și au fost sprijiniți în carieră. Câd serviciile aduc informări dure politicienii sunt întotdeauna tentați să elimine avertismentele, să exagereze nivelurile de încredere analitică sau să minimizeze opiniile disidente, așa cum a făcut Trump când a respins ca fiind „neconcludent” raportul inițial al DIA privind daunele aduse programului nuclear iranian. Nu este prima administrație americană care preferă informații care se încadrează într-o anumită narațiune politică. Am citit mult despre Vietnam în Universitatea de Apărare a SUA, pentru că aveau documente uluitoare pentru un militar venit din Est.
Acolo am găsit că la sfârșitul anilor 1960, frustrat de lipsa de progres a Statelor Unite în timpul războiului din Vietnam, președintele Lyndon Johnson a preferat evaluările mai optimiste ale Pentagonului asupra traiectoriei războiului în locul opiniilor mai pesimiste ale CIA – care i-au distorsionat înțelegerea războiului și l-au determinat să aibă speranțe false pentru o strategie de escaladare eșuată. Iar în 2002, secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, a înființat Biroul Planurilor Speciale din cadrul Pentagonului pentru a stabili o legătură între Irak și al-Qaeda – o conexiune pe care CIA nu a considerat-o credibilă – pentru a susține argumentul unei invazii americane în Irak. În ambele cazuri, selecția selectivă a informațiilor i-a condus pe președinții americani spre un eșec strategic. Însă lecțiile istoriei aparent s-au pierdut la Casă Albă. În luna mai, Gabbard i-a demis pe președintele interimar al Consiliului Național de Informații și pe adjunctul său, după ce aceștia au evaluat că grupul criminal Tren de Aragua, cu sediul în Venezuela, nu era controlat de guvernul venezuelean, contrar afirmației pe care administrația Trump a folosit-o pentru a justifica deportarea venezuelenilor. Când au ajuns pentru prima dată la această concluzie, șeful de cabinet al lui Gabbard, un loial lui Trump, a cerut consiliului să „reexamineze” dovezile și să „re-examineze” evaluarea, astfel încât evaluarea să nu fie „folosită împotriva” lui Gabbard sau a lui Trump – o cerere evident politică. Liderii Consiliului Național de Informații și-au menținut, în general, judecata inițială, în loc să își modifice evaluarea pentru a se potrivi politicii președintelui, iar acest lucru i-a costat locurile de muncă. În aceste condinții analiștii curajoși s-ar putea să nu mai fie dispuși să-și scoată capul deasupra parapetului pentru a oferi informații iar deciziile nu vor avea la bază realitatea dură. Asta este valabil și la Washington și la București. Politizarea serviciilor nu face bine nicaieri în lume. Numirea lui Ratcliffe ca director al CIA, a lui Gabbard ca DNI și a lui Kash Patel ca director al FBI sunt văzute de unii ca o dovadă a istoriei tensionate a președintelui Statelor Unite, Donald Trump, cu ceea ce el a numit „statul profund/deep state”.
Aceste funcții tradițional imparțiale sunt acum deținute de persoane care împărtășesc opinia lui Trump. În mod notabil, însă, numirile îi oferă lui Trump și oportunitatea de a face din China „principiul inamic” al serviciilor de informații și semnalează intenția de a impune o reorganizare a comunității de informații de sus în jos. Cererea de reformă a serviciilor de informații – lucru despre care atât republicanii, cât și democrații și specialiști din domeniul serviciilor de informații spun că este în mare măsură întârziată – este determinată de percepția că structura actuală, stabilită în ultimele două decenii și influențată de nevoile post-11 septembrie, nu este echipată pentru a aborda eficient amenințările în rapidă evoluție ale zilelor noastre, în special din partea adversarilor statelor-națiune și din domeniul cibernetic. Această situație este agravată și de provocările birocratice interne. În 2004, Congresul a adoptat Legea privind reforma serviciilor de informații și prevenirea terorismului, care a creat funcția de director al serviciilor naționale de informații (DNI). Scopul a fost de a îmbunătăți schimbul de informații în cadrul comunității de informații și de a asigura o mai bună integrare a raportării și analizei serviciilor de informații. Pentru criticii săi, însă, legea nu a oferit DNI-ului împuternicit controlul asupra bugetului comunității de informații pe care l-au prevăzut arhitecții săi. Deși DNI-ului i s-au acordat autorități ample, pârghiile reale privind bugetul și personalul au rămas în mâinile departamentelor executive care găzduiesc agențiile care alcătuiesc comunitatea de informații – nu în ultimul rând Departamentul Apărării.
DNI-urile succesive au fost nevoite să se bazeze pe influența informală și pe bunăvoința președinților pentru a deschide compartimentele instituționale. Cu toate acestea, agențiile încă răspund în primul rând departamentelor lor, iar chiar și inițiativele la nivel comunitar, cum ar fi misiunile comune, au fost promovate doar după negocieri prelungite. Criticii acestei structuri actuale susțin că a încetinit trecerea comunității de informații de la o concentrare post-11 septembrie asupra combaterii terorismului la una asupra provocărilor actuale, inclusiv concurența cu China și Rusia și amenințarea cibernetică cu care se confruntă SUA și aliații săi. În realitate, reorientarea resurselor către China a continuat să crească de la începutul anilor 2020. De exemplu, William Burns, directorul CIA sub președintele american Joe Biden, a alocat resurse substanțiale pentru colectarea, operațiunile și analiza informațiilor legate de China în întreaga lume. Dar provocarea care rămâne este: cine conduce comunitatea de informații să umple lacunele importante, cum ar fi aceea care privește tehnologia chineză și problemele legate de afaceri, sau cum ar fi aceea legată de lanțurile de aprovizionare. (Va urma)
