Într-o tăcere asurzitoare a liderilor de top – fostele voci ale puterii s-au evaporat din spațiul public -, România pare că a intrat în era controlului total, aia în care comenzile nu mai vin de la Palatul Victoria sau Cotroceni, ci de peste Ocean. Coincidență sau strategie de culise? Rețeaua soroșistă democrată din State are două capete de pod în Europa, Ursula von der Leyen și Emmanuel Macron, iar împreună țin hățurile căruței la care am fost puși să tragem.
„A fost o perioadă în care ambasadorii americani se plimbau permanent cu corupția în gură…” scrie Adrian Năstase pe blog. Un ambasador venit la o discuție neoficială, o declarație de presă a Departamentului de Stat, un memorandum strecurat discret – și clasa politică de la București, odată solidă, începea să tremure. Așa a început decimarea oamenilor de afaceri și a politicienilor români, arată fostul premier.
Ciucă, Ciolacu și Iohannis – cei care până ieri conduceau cu fruntea sus și prezență publică obsesivă – au dispărut subit din peisaj. Fără declarații, fără explicații, fără retragere oficială. Au fost înlocuiți sau doar înlăturați temporar, cu o promisiune de tăcere convenabilă? Mulți se întreabă dacă nu cumva și-au încheiat misiunea: România a fost predată noilor stăpâni – lobby-ului globalist reprezentat de democrații americani, cu „implementatori” europeni la Bruxelles și Paris.
Și tocmai când părea că nimic nu mai mișcă, ce să vezi? USR, partidul păstrat în stand-by, este reactivat. Ca și în pandemie, când a jucat rolul „lupului moralist” ajuns paznic la bugetul statului, azi revine în prim-plan fluturând aceleași lozinci obosite. USR este noul PDL, de fapt, iar #Rezist – mișcarea devenită decor de protest – se pregătește să iasă din arhivă.
Totul miroase a scenariu reciclat. „Deep State”-ul pare să fi apăsat din nou butonul „ON”. Nu cu arme, ci cu „progresism” ambalat frumos, cu „sustenabilitate” în voci bine antrenate mediatic, cu sloganuri aparent democratice, dar pline de obediență geopolitică. Cine controlează firul narativ, controlează și „bătăliile” politice.
Bine ați venit în România 3.0, unde democrația se ține de braț cu „Statul paralel”, iar suveranitatea primește un articol din Codul penal și ceva dosare aduse cu roaba, ca șampania cu artificii la Mamaia, la masa bieților ucraineni nevoiți să „sufere” pe meleaguri străine.
Dar cel mai fierbinte punct pe agendă nu are legătură cu dispariția din peisaj a lui Ciucă, Iohannis sau Ciolacu. E vorba de Nicușor Dan. În culise a început, deja, să se discute intens despre suspendarea președintelui de către Parlament. Un joc strategic care ar putea răsturna complet raportul de forțe, mai ales în contextul în care o treime din Parlament este formată din suveraniști. Iar cu sprijinul social-democraților? Pa-pa, Nicușor!
Zvonurile vorbesc despre mișcări de stradă violente, ce ar putea fi declanșate de măsurile hapciupalitice ale premierului Ilie Bolojan – marioneta cu imagine de gospodar, dar cu mandatul trasat de aceleași structuri care decid cine pleacă și cine rămâne. Discret, aceste proteste ar putea fi alimentate și de GRU sau CIA, ca în marile manuale de intervenție neoficială. Trebuie să adăugăm, totuși, o notă de ironie specifică zonei: „Să nu fie prea devreme, că românii vara sunt în concedii și nu iese bine la număr…”.
Revenind la problema de fond, lucrurile pot fi mai simple de atât: Nicușor Dan nu trebuie dat jos printr-o revoluție stradală, în cazul său este suficient și un vot al Parlamentului. Atât de simplu, dar atât de periculos!
Cine ne conduce, dar mai ales cine cade la ordin?
România este prinsă între tăcerea dirijată a liderilor și zgomotul orchestrat al reactivării USR. Dar adevărata miză se joacă în culise, acolo unde Nicușor Dan poate deveni piesa sacrificată pentru o nouă ordine politică. Toamna se apropie, iar dacă se va număra vreo suspendare, ea va fi una cu semnificații istorice pentru întreaga direcție în care se îndreaptă țara.
Cât timp politicienii autohtoni știu doar să execute fără crâcnire ordinele externe primite, atunci n-ar trebui să ne mire că oamenii încep să-și pună întrebarea: „Cine mai conduce, de fapt, România noastră?”.
