mulți din afara Orientului Mijlociu, războiul Statelor Unite și Israelului cu Iranul seamănă cu o narațiune clasică: armatele și agențiile de informații ale celor doi aliați se aliniază împotriva adversarului lor, gata să învingă, în pragul unui triumf indiscutabil și decisivPentru mulți din afara Orientului Mijlociu, războiul Statelor Unite și Israelului cu Iranul seamănă cu o narațiune clasică: armatele și agențiile de informații ale celor doi aliați se aliniază împotriva adversarului lor, gata să învingă, în pragul unui triumf indiscutabil și decisiv.
Lupta și rezultatul așteptat sunt privite prin prisma antecedentelor: Germania lui Hitler, copleșită, învinsă, dispusă să se conformeze cerințelor învingătorului; Japonia urmând exemplul. Pentru cei care cunosc Orientul Mijlociu, astfel de gânduri nu prea au sens.
Regiunea are propriile sale antecedente diferite, relatează Foreign Affairs. Încă din anii 1970, zdrobirea de către Iordania a gherilelor palestiniene a dus la apariția organizației Septembrie Negru și la uciderea sportivilor israelieni la Olimpiada de la Munchen.
Israelul a invadat Libanul de Sud în 1982 și a forțat Organizația pentru Eliberarea Palestinei să se exileze în Tunisia. Rezultatul: ascensiunea unui Hezbollah energizat și, în timp, mișcarea palestinienilor exilați mai aproape de Israel, în Gaza și Cisiordania.
În anii 1980, sprijinul acordat de Washington mujahedinilor afgani a contribuit la alungarea forțelor sovietice. Dar a dus la ascensiunea talibanilor și a unei generații de grupuri jihadiste, inclusiv al-Qaeda, pentru care americanii au fost principalii răufăcători.
Osama bin Laden și adepții săi au făcut din Statele Unite ținta principală. După ce au comis atentatele de la 11 septembrie 2001, administrația George W. Bush a invadat Afganistanul, i-a înlăturat pe talibani, iar mai târziu a răsturnat regimul lui Saddam Hussein din Irak. Douăzeci de ani mai târziu, talibanii au revenit la putere. În Irak, Statul Islamic s-a ridicat din moloz, iar milițiile pro-iraniene au jucat un rol dominant în țară.
Atunci când revoltele au izbucnit în Orientul Mijlociu în 2010-2011, occidentalii au îmbrățișat „Primăvara arabă”, au sărbătorit activiștii liberali și au salutat răspândirea democrației.
Întunericul a coborât rapid; demonstrațiile pașnice și valorile nobile care le-au inspirat au devenit amintiri îndepărtate. Regimul președintelui demis al Egiptului, Hosni Mubarak, a cedat în cele din urmă locul unui autocrat și mai brutal.
Răsturnarea guvernului din Yemen a dat naștere dominației Houthi; căderea lui Muammar al-Qaddafi din Libia a generat haos, instabilitate și violență. Bashar al-Assad a plecat, însă soarta Siriei este departe de a fi stabilită.
Forța invită contraforța
Israelul ar putea totuși să învingă în războiul împotriva Iranului, la fel ca în teritoriile palestiniene ocupate, în Liban și în Siria. Iranul va părea un tigru de hârtie, dar poate că își va restructura ”Axa de Rezistență”.
SUA vor proclama ”misiune îndeplinită”? Puțin probabil. Povestea nu se încheie. Forța invită contraforța. Succesul generează reacții care produc opusul său. Cu cât Israelul se apropie mai mult de triumful total, cu atât va fi mai aproape de incertitudinea totală, de pericolele dezlănțuite de umilința, mânia și furia reprimate.
Istoria are nevoie de timp pentru a ajunge la destinație – și nu înainte de a porni pe multe piste false. Anii următori nu vor reflecta planuri ordonate și prescripții politice riguroase, ci vor fi marcați de instinct și emoție, inspirați de dorințe crude de răzbunare.
