Era în 2005 sau în 2006, era aprilie sau mai, era o societate care creștea, era o vreme de geacă sau de cămașă. Era așa. Era așa frumos cum nu mai e. Era.
După orele de prânz din ziua de aprilie ori mai m-a sunat Cornel Dinu. „Diseară ieșim în oraș cu Fănuș.” Am fost pe terasa unui restaurant italienesc, din Piața Galați. Cârciuma o ținea un sârb. Am ajuns primul, am comandat, i-am așteptat. Și a venit Fănuș Neagu. Avea un sacou gri, larg, larg, în care ar fi încăput 47 de sticle de trei sferturi și trei sferturi dintre metaforele izbutite ale Literaturii Române. A început în forță, de era să leșine sârbul. „Dă-mi o braga! N-ai? Dă-mi niște hamsii! N-ai? Dă-mi două scovergi! N-ai? Bă, dar tu ce ai, de n-ai?” Cred că lui Fănuș Neagu i se făcuse dor de Piața Ovidiu – sus pe promontoriu, la Constanța. Avea nea Fănuș o vorbă, se alinta: „nu-mi place Marea, dar iubesc mugetul ei!” Adora și Marea, vedeți-vă de treabă! „Eu scriu Mare cu majusculă!”, de la el am învățat asta. Nu-I atrăgea nimic din meniul italienesc. Până la urmă a zis că vrea să bea un șpriț subțire și nici nu mai știu când s-au făcut 10 sticle. Or fi fost 15? Nu mai știau nici chelnerii, nu mai avem nici chelnerii de altădată. Frapiera părea o scoică uriașă, în care se auzea deznădejdea lui Ovidiu.
Fănuș Neagu mi-a spus, în seara aia, câteva lucruri pe care nu le voi uita. Întâi ne-am contrazis pe anul nașterii lui Matei(u) Caragiale. Eu am greșit cu trei ani și m-a înjurat trei sferturi de oră. Dar eu insistam în prostia mea, că pe vremea aia nu era google pe telefon. Pe urmă, mi s-a confesat (sau m-a luat la mișto) că ar fi venit și el în Piața Universității, „dacă eram mai tânăr, dacă aș fi știut în anii ’90 ce … (sar peste cuvântul înlocuit cu trei puncte, n.m.) e Iliescu și dacă n-ar fi fost pe acolo bezmetici ca tine!” Era foarte dezamăgit de Iliescu. Și a trecut la povești din tinerețe. „Îți dau un subiect, eu nu îl scriu, pentru că așa i-am promis lui Petru Dumitriu. Dar am titlul. <<Trei nasturi de sidef>> „. Fănuș îl vizitase pe Petru Dumitriu în Franța, la sfârșitul anilor ’60, când Petru Dumitriu cocheta cu sinuciderea. N-ar fi fost primul scriitor român găsit în vâltoarea Senei. Iar cel mai mare rău i-l făcuseră românii. Când a ajuns la Paris, Petru Dumitriu a cerut o întâlnire de grație cu Eliade, Cioran și Eugen Ionesco. L-au primit în scârbă, într-o cafenea. Erau îmbrăcăți așaaaa, neglijent, erau ponosiți, dar erau Ei Trei. Cioran era în niște pantaloni de trening. Petru Dumitriu purta o vestă elegantă, cu trei nasturi de sidef. Nu i-a convins. Și a trăit toată viața cu ideea că i-a sfidat fără să vrea, că i s-a tras de la cei trei nasturi de sidef. Trei genii l-au înjosit pe al patrulea, pentru trei nasturi de sidef. Că mai avea dreptate și un fotbalist – „domnișoară, am rămas SIDEFAT de frumusețea dumneavoastră!”
La ora la care gheața din frapieră se transforma în rouă, nea Fănuș m-a întrebat de ce scriu în fiecare zi. „Trebuie să faci un articol cu titlul << Azi n-am nimic de spus!>>” L-a început chiar el. „Azi n-am nimic de spus, salcâmii…” și a venit o metaforă pierdută pentru totdeauna.
