Iranul spune că aliații săi „nu se vor da înapoi” în războiul cu Israelul. Cine sunt aceștia? Hamas, Hezbollah, Houthi, Rezistenta islamică din Irak (principalele sale grupări sunt Kataeb Hezbollah, Al-Noujaba și Brigăzile Sayyed al-Shuhada). Axa este coordonată de Forța Quds a Iranului, un braț al Corpului Gărzii Revoluționare Islamice, garda pretoriană a regimului. 1979 a fost anul de cotitură al Iranului-Revoluția islamică- transformarea din regat într-o teocrație iar Khomeini a devenit liderul suprem al țării în decembrie 1979. Din acel moment echilibru dintre sunniți și șiiți s-a schimbat. După revoluția islamică din 1979, Iranul a căutat să-și exporte ideologia și să-și construiască puterea politică în tot Orientul Mijlociu.
Unul dintre instrumentele sale pentru a face acest lucru a fost o rețea de împuterniciți și aliați violenți care se întinde în Irak, Liban, Siria, Yemen și în alte părți ale Orientului Mijlociu. Generalul iranian Qasem Soleimani a fost cheia acestei construcții. În 1982, a început să antreneze tineri militanți șiiți din Liban pentru a hărțui soldații israelieni care ocupau sudul țării. De-a lungul anilor 1990, Forța Quds a oferit un sprijin semnificativ grupărilor islamice palestiniene, inclusiv Jihadul Islamic Palestinian și Hamas. Deci se pot privi rivalitățile și alianțele din Orientul Mijlociu prin prisma relațiilor Israelului cu vecinii săi, dar și prin diviziunea sunnită-șiită. Sunt și state aflate la mijloc precum Iordania (50-60% din iordanieni cu origini palestiniene), a cărei armată a doborât rachete iraniene în aprilie sau în octombrie. Populația sa (în jur de 3milione de palestinieni) nu vede niciun rezultat bun în creșterea actuală a tensiunilor.
Cu SUA și Europa ineficiente în a opri această spirală în ultimele 12 luni, există vreo inițiativă îndrăzneață care poate transforma actualul coșmar într-o dinamică pozitivă? La aproape un an de la începutul războiului din Gaza, Israelul și-a mutat atenția spre nord, cu scopul de a permite zeci de mii de israelieni strămutați de atacurile transfrontaliere cu rachete Hezbollah să se întoarcă acasă. Pe 4 octombrie, în zori, atacurile aeriene israeliene au vizat o întâlnire a liderilor de rang înalt din Hezbollah într-un buncăr subteran, atacuri care au vizat, în primul rând, un văr al lui Hassan Nasrallah, Hashem Safieddine, succesor al acestuia. Soarta liderilor Hezbollah, inclusiv a lui Hashem Safieddine, nu a fost imediat clară. Safieddine conduce filiala executivă a Hezbollah, care supraveghează afacerile politice ale grupului.
El este, de asemenea, membru al Consiliului decizional Shura, precum și al Consiliului Jihad, care conduce operațiunile militare ale grupului. Statele Unite l-au desemnat terorist pe Safieddine în 2017. Uciderea liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, a fost un pas către schimbarea „echilibrului de putere în regiune pentru anii următori”, a declarat premierul israelian Benjamin Netanyahu. Liderul Israelului vede că se deschide o oportunitate pentru o reconfigurare fundamentală a puterii în Orientul Mijlociu și poate presupune că Hezbollah este rănit de moarte. Victoria totală, însă, este evazivă, iar cei care obțin ceea ce își doresc adesea trăiesc pentru a regreta. Începând cu 17 septembrie, Israelul a dat grupării militante Hezbollah, susținută de Iran, o lovitură după alta în Liban – mai întâi exploziile de pager și walkie-talkie, apoi un atac aerian masiv în sudul Beirutului, care l-a ucis pe comandantul superior Ibrahim Aqil, urmată trei zile mai târziu de începerea unei campanii brutale de bombardamente. Până când Nasrallah a fost ucis într-un bombardament care a aplatizat mai multe clădiri – conducerea superioară a Hezbollah a fost aproape total eliminată.
Cu toate acestea, istoria recentă oferă doar lecții amare pentru liderii israelieni – și pentru alții – care întrețin ambiții mari pentru schimbări tectonice în Liban și în Orientul Mijlociu în general. În iunie 1982, Israelul a invadat Libanul cu scopul de a zdrobi Organizația de Eliberare a Palestinei(OLP). Dincolo de asta, spera să stabilească un guvern ”maleabil” dominat de creștini la Beirut și să alunge forțele siriene din țară. Au eșuat la toate obiectivele propuse. Da, grupurile armate palestiniene din Liban au fost forțate să părăsească țara în baza unui acord intermediat de americani care le-a trimis în exil în Tunisia, Yemen și în alte părți. Dar obiectivul de a anula aspirațiile naționale palestiniene împreună cu OLP a eșuat. Cinci ani mai târziu, Prima Intifada palestiniană, sau revolta, a izbucnit în Gaza și s-a extins în Cisiordania.
Astăzi, palestinienii sunt la fel de neclintiți și de frământați cum au fost vreodată în respingerea ocupației israeliene. Știu americani că sunt în război în Orient cu Iranul? Mai mult ca sigur la fel ca și Gărzile Revoluționare din Iran. Vorbim de un război din umbră care se duce de proxi conduși de Teheran. Ce s-ar întâmpla dacă unul dintre acești proxi iranieni devine „norocos” și creează un eveniment cu victime în masă lovind o navă de război americană sau barăcile uneia dintre bazele americane din Iordania sau Siria – ceva asemănător cu bombardarea cazărmilor din Beirut în 1983 – Conflictul dintre SUA și Iran va ieși cu siguranță din umbră și va deveni un război direct în regiunea de care lumea depinde cel mai mult pentru petrolul său. S-a terminat Războiul Rece? Da. Dar epoca post-Război Rece? Se pare că și aceasta s-a terminat. Și atunci ce avem acuma? O luptă între două coaliții una condusă de SUA care dorește o mai mare integrare economică, deschidere și colaborare pentru a face față provocărilor globale și una condusă de Rusia din care mai fac parte Iranul și Coreea de Nord, țări cu regimuri brutale, autoritare care își folosesc opoziția față de lumea condusă de SUA pentru a justifica militarizarea societățile și menținând o stăpânire de fier asupra puterii.
Deci avem o coaliție de incluziune/integrare/cooperare și una de rezistență. China se află clar între cele două tabere, deoarece economia sa depinde de accesul la coaliția de incluziune, în timp ce conducerea guvernului împărtășește multe instincte și interese autoritare ale coaliției de rezistență. Trebuie să vedeți războaiele din Ucraina, Gaza și Liban în contextul acestei lupte globale. Ucraina încerca să se alăture lumii incluziunii în Europa – căutând eliberarea de pe orbita Rusiei și să se alăture Uniunii Europene – iar Israelul și Arabia Saudită încercă să extindă lumea incluziunii în Orientul Mijlociu prin normalizarea relațiilor. Rusia a încercat să împiedice aderarea Ucrainei la Occident (Uniunea Europeană și NATO), iar Iranul, Hamas și Hezbollah au încercat să împiedice Israelul să adere la Est (legăturile cu Arabia Saudită).
Pentru că dacă Ucraina ar adera la Uniunea Europeană, viziunea incluzivă a unei Europe „întregi și libere” ar fi aproape completă, iar cleptocrația lui Vladimir Putin din Rusia aproape complet izolată. Și dacă Israelului i s-ar permite să normalizeze relațiile cu Arabia Saudită, nu numai că aceasta ar extinde foarte mult coaliția de incluziune în acea regiune – o coaliție deja extinsă prin Acordurile Avraam care a creat legături între Israel și alte națiuni arabe – ar izola aproape total Iranul și proxi săi nesăbuiți ai Hezbollah din Liban, ai Houthi din Yemen și ai milițiilor șiite pro-iraniene din Irak, toate care își transformă țările în state eșuate. Acordați o atenție deosebită recentului discurs al primului ministru Benjamin Netanyahu al Israelului în fața Adunării Generale a ONU. El înțelege foarte bine lupta dintre coaliții. Cum așa? Bibi a ridicat două hărți în timpul discursului său, una era intitulată „Binecuvântarea” și cealaltă „Blestemul”. „Blestemul” a arătat Siria, Irakul și Iranul în negru ca o coaliție de blocare între Orientul Mijlociu și Europa. Cea de-a doua hartă, „Binecuvântarea”, a arătat Orientul Mijlociu cu Israel, Arabia Saudită, Egipt și Sudan în verde și o săgeată roșie în două sensuri, traversându-le, ca un pod care leagă lumea care-și dorește includerea, în coaliția condusă de SUA, din Asia, cu lumea incluziunii din Europa. Povestea pe care ”Bibi” vrea s-o spună lumii este că Iranul și împuterniciții săi sunt principalul obstacol în calea lumii incluziunii, care se întinde din Europa, prin Orientul Mijlociu până în regiunea Asia-Pacific!
