Iar au pornit ăștia tosănirea și tescuirea perfect isterice ale Istoriei cât mai recente. Iar Piața Huniversității, iar Sterian, care a sfârșit prost, din păcate, de drept comun, pardon de expresie. Acum, auzi dumneata, că era scump de tot taxiul pe vremea aia. Veșnicul ucenic Yan Tzu. Nu-i deloc adevărat, era ieftin, mereu piteam câte o foiță cu Bălcescu în „biroul populației” ca să ajung acasă. Când apelam și la ea, mergeam pe platoul Patriarhiei, de unde porneau autobuzele de noapte care nu aveau numere, ci litere. Cred că M mă așeza la Tunari.
Coleg fiind cu Trăienel Coșovei la US, aparatul central, numai cu taxiul circulam. „Luăm, nașule, o pătrățică?”. Sigur că erau cozi la orice, dar ce mâncam atunci, tinerește? Vreo două beri, o „conversă” de ham și cinșpe nesuri, Amigo. Se deschisese snackul de la otel București, un bar american unde băgai la glandă ceva omletă cu cârnați. Răscitiri și răsuciri.
La 2 Mai erau delicatese la cortul câte unui profesor: un consomeu – o supă Maggy din plic -, precum și o „Mărășească franțozească”, adicătelea Gitanes. „Vara asta mâncăm afară”, spusă recentă de copchii ai ploii, care au avut balcoanele închise. „Brânză albastră”, adecă bleu, cu mucigai alimentar, nu arghezian. Ăsta apare la o tanti, Mohorea, de confecționează și ea un banal pilaf cu ciuperci. O fătucă numită la talieni „valletta”, un adjuvant al moderatorului. Scoate o mărgică și cotcodăcește ca nimeni alta. Ce caută dumneaei lângă Passarelli, care orișicât?
Tembelii ceia de la chefi nu au limbaj coerent, nu dau semne că ar fi terminat măcar liceul, că ar fi văzut la ei acasă și altceva în afară de mici și iahnie de fasole. Nu arată niciodată astfel un șăf de papară. Nu trebuie să scrie cărți, să le fi citit măcar, dar trebuie să știe să taie o ceapă, să prezinte o secărică, un verde, precum și soiurile de cartoafe. Nu să molfăie vorbe nerumegate și nerumenite, să bage lingura în mostrele catindaților și apoi în gură, în direct, să arate ca de pe maidan.
Dar, deşi ne căciulim la toate fabricile de zemuri şi de comp(l)oturi înfundate prin capitalele cele mai neuroatlantice, facem tot ceea ce ştim în bătătura noastră adumbrită dintre oţetari, salcâmi şi perje. Luăm formele de cozonac ale cui ni le dă mai ieftin şi le umplem cu drojdia lâncedă dimprejurul neamurilor apropiate, dar proaste. Haite hămesite, mai ales de glorie! Gloria Buzău. După cum nește chibiți blegi aplaudă gestul poliției kosovare de evacuare a galeriei noastre. Și pe ăștia îi apucase să strige Kosovo e Serbia, ceea ce este chiar adevărat. Dar mai ales după ce adunătura aia de pe stadion ne fluierase copios imnul. Românași imparțiali color.
Motiv de emoție – sportul. L-am scos de multă vreme din uz și abuz. Nu că mi-s semi/cardiac, dar nu am niciun cât de mititel satisfaction iar fâsbalul românesc este un fel de cacao di mucca, pardon. Nu mă interesează rezultatele, modeste și cu echipe „invizibile dar foarte mici”, ci jocul în sine, fără orizont. Așchia nu sare departe de scorbură, Iedi este fix Cașchetă, abandonat de intelijansă. Nu pare a fi capabil de vreo calificare, și dacă s-ar întâmpla cestiunea, ar fi o întâmplare. Oricum, nu vom face nimic. Iar Anghel I. era un bun tehnician, cam lent și cu picere scurte, precum madama aia de la Orarul Regelui Haji. Alerga de parcă se cufurea pe el. Și Gerd Mueller avea tenderul jos, dar unde e ăla și unde e Anghelică? Asta e cu noi: suntem nicăieri și dăm note. Nu, întâi ar trebui să ștergem praful, să spălăm dușumelele și să luăm aminte. Noi suntem la per tu cu Istoria, până și cu Cristiano!
Reformă: schimbare pentru ameliorare, suprimare de abuzuri, înlocuirea cailor bătrâni. Apud Șăineanu. A da la poartă, a da la reformă. Fix ca sustenabilitatea. Implementarea, wow. Ca să reformezi ceva trebuia să fi format dinainte. Noi nu contenim să reformăm și să reformulăm, dar nu mai începem. Și ca să faci reformă, e bine să ai și cu cine.
Vietatea aia la cultură? Jde mii de oiro în bijuterii? Teren la Limanu, adecă 2 Mai? Ce știe botoșăneanca asta absolventă de Institut Pedagogic numit Pușkin, în 1999, despre societatea de-acolo? De unde bani la asta? Și de ce Sighii, oraș raional? Cal troian al lui Musiu, cumva? Că doar nu o fi vreo specialistă în Tolstoievski, tot e la modă vorba „specialist”. Miniștri de cultură la noi, în ultimii treizeci și patru de ani, au fost un mare scriitor și un mare profesor: Marin Sorescu și Răzvan Theodorescu. Atât, ei au meritat. Restul – secătură și umplutură. Unul nu greșea cu slovele, altul trecea cu nonșalanță de la franceză și engleză la italiană și nemțească, fără accent și fără poticneli. Sigur că nu contează că-i asta vremelnic, că ministerul are cel mai mic bujet, deși restaurările calamitrice au atras public și nu au fost chiar gratis. Se mai plătește câte o șanteuză precum Râmeș, o moldovancă ponosită, sau câte vreo foaie verde, cum este logoul ăsta compus de un englezoi, de zici că-i reclamă de pastă de dinți.
