Operațiunea de salvare a Credit Suisse prin împingerea acesteia în brațele UBS a fost defectuoasă și pusă la cale în mod pripit. Nu a urmat modelul greoi de negociere pentru soluționarea instituțiilor financiare mari de importanță sistemică.
Și a dat un ecou straniu poveștii eșecului interbelic al Creditanstalt Viena. În 1929, la începutul Marii Crize Economice, guvernul austriac a împins Creditanstalt, de departe cea mai mare bancă a țării, să preia cea de-a doua mare bancă în faliment, Bodencreditanstalt. Mai puțin de doi ani mai târziu, Creditanstalt a dat faliment, iar efectul de contagiune a dus la prăbușirea sistemului bancar german.
Panica care a urmat s-a răspândit apoi în marile centre financiare, la Londra și New York, și a făcut ca Marea Depresiune să rămână o amintire economică marcantă și permanentă. În weekendul Lehman din septembrie 2008, Ben Bernanke, pe atunci președinte al Fed, s-a gândit imediat la avertismentul sumbru oferit de eșecul Creditanstalt.
Acest eșec are două lecții, susține economistul Harold James, autorul cărții „Seven Crashes”. În primul rând, este periculos pentru orice instituție financiară să preia o bancă cu probleme. Este ușor pentru deponenții, creditorii și acționarii nervoși să creadă că necazurile se pot extinde și mai mult. Acesta este motivul pentru care, în criza germană din iulie 1931, după prăbușirea Creditanstalt, Deutsche Bank a refuzat rugămintea guvernului de a prelua sau de a oferi o garanție băncii falimentare Darmstädter Bank. O mega-bancă fuzionată ar fi fost extrem de vulnerabilă la o criză bancară.
A doua lecție este că băncile foarte mari devin un pericol dacă se află în țări gazdă mici. Salvarea Creditanstalt din 1931 a necesitat fonduri guvernamentale pe scară largă în cadrul planului de salvare, iar gaura fiscală care a urmat a generat o criză monetară.
În 2008, țările mici și chiar cele mijlocii au fost puse în mare dificultate de costul sprijinului bancar. Crizele băncilor supradimensionate au aruncat în aer efectiv Irlanda și Islanda și au necesitat o implicare dureroasă din partea FMI. Chiar și într-o economie mai mare, saga HBOS a costat scump contribuabilul britanic.
Vulnerabilitatea țărilor mici la pericolele marilor bănci ridică o asimetrie evidentă. Nu este nedrept că Statele Unite pot scăpa cu acest tip de salvare improvizată a băncilor în dificultate?
În 2008, când JPMorgan a cumpărat Bear Stearns, părea plauzibil ca o bancă solidă să poată gestiona integrarea unei instituții căzute. Dar acea acțiune s-a bazat pe sprijinul unui buget federal mare și al unei bănci centrale cu un bilanț mare. Realitatea dureroasă pentru restul lumii este că SUA, și poate și China, pot scăpa cu bine cu operațiuni care sunt prea periculoase pentru țările mici. Finanțele mari funcționează doar pentru jucătorii mari.
https://www.youtube.com/watch?v=AKnqle0DRUc