Europa, un continent ostatic

Dependența Europei de importurile de gaze rusești a fost anulată de sancțiunile împotriva Moscovei. Dar, cu puține opțiuni rămase pentru niște alternative cu adevărat practice, UE este azi dependentă de importuri și vulnerabilă din punct de vedere financiar, indiferent de la cine cumpără. Un întreg continent a ajuns ostatic din pixul unor așa-ziși „parteneri strategici”, care în realitate doar și-au urmat propriul interes, câștigând cu lejeritate acest război economic.

Izbucnirea conflictului din Ucraina a dezvăluit importanța securității energetice pentru Europa și cum gazul reprezenta arma cu care Rusia își consolidase puterea geopolitică. În partea cealaltă, „Bătrânul continent”, care în 2021 a importat aproximativ 46% din necesarul său de gaze de la Gazprom, s-a trezit într-o poziție vulnerabilă, căutând surse alternative pe o piață și-așa superaglomerată.

Criza gazelor, oportunitate pentru SUA

Criza gazelor în Europa a reprezentat o oportunitate pentru SUA. Americanii s-au repezit să-i înlocuiască pe ruși, devenind principalul furnizor de gaze al UE, dar la prețuri exorbitante. Evident, companiile de profil din State au obținut profituri semnificative; practic, banii europenilor au fost aspirați de așa-zișii „parteneri strategici”.

Potrivit firmei de date și analize Kpler, din Franța, UE a importat în 2022 peste 140 de miliarde de metri cubi (BCM) de gaz natural lichefiat (GNL), o creștere de 55 BCM față de anul precedent. Din acest total, 41% provine de pe piața americană, 20,7% din Egipt, 16% din Nigeria, Algeria și Angola, 14% din Qatar, 3% din America Latină și doar 2,4% din Norvegia, țară care înainte de mini-războiul din Ucraina se bătea cu pumnul în piept că va înlocui ea gazul rusesc pentru piața europeană.

În 2022, Franța a fost principalul importator de GNL, reprezentând 26,23% din totalul importurilor europene. Alți cumpărători semnificativi: Spania (22,3%), Olanda (12,6%), Italia (11%) și Belgia (10,4%). Lor li s-au alăturat (dar în procente mult mai mici) Polonia, Grecia și Lituania.

Trebuie precizat că GNL-ul importat este transformat înapoi în starea sa gazoasă la stațiile de recepție din Europa, iar de acolo se distribuie în țări care nu au această infrastructură, cum ar fi Germania.

Franța și Germania acuză SUA

Faptul că Europa a reușit să-și reducă dependența de gazul rusesc (de la 46% la 10%) e îmbucurător și nu prea. Pe de o parte, Moscovei i s-a arătat că se poate, pe de alta, prețul e unul destul de ridicat pentru economie, iar unele țări (alde Germania, Austria și Ungaria) nu prea par dispuse să-l plătească.

În plus de asta, așa cum a remarcat și președintele Emmanuel Macron, jocul făcut de americani nu pică bine Europei. „Gazul american este de 3-4 ori mai ieftin pe piața lor internă decât prețul la care îl vând europenilor”. Standarul dublu practicat de SUA a fost criticat și de Germania, care a răbufnit față de prețul „de patru ori mai mare” pe care europenii îl plătesc pentru GNL-ul importat de la americani.

Problemele cu care se confruntă UE sunt, însă, o pâine de mâncat pentru alții, iar acum și alți exportatori de gaze dau târcoale. Egipt, Qatar, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Iran, Libia, Algeria și toți cei care se mai învecinează cu bazinul mediteranean ar vrea o felie din piața asta. Întrebarea se pune dacă poate Asia de Vest și Africa de Nord să răspundă nevoilor de gaze ale Europei. Ca să nu mai vorbim de concurența cu China, cel mai mare cumpărător mondial de GNL și care aproape a pus monopol pe gazul lichefiat din Qatar, de exemplu.

Indiferent de unde este important, provocarea care rămâne este de a găsi modalități rentabile de transport al gazului în Europa, ceea ce poate necesita construirea unor noi conducte. În caz contrar, Europa va continua să plătească de patru ori mai mult americanilor, doar ca să respecte interdicțiile la achiziția de gaz rusesc. Iar asta oferă Europei o independență de Moscova, dar o menține slabă, ascultătoare și dependentă de Washington.