Președintele Vladimir Putin a catapultat o dezbatere europeană care a fost mult timp ținută în notele de subsol. Are Europa nevoie de propriul arsenal nuclear pentru a descuraja un potențial atac rusesc, acum sau în viitor?
În cea mai mare parte a Războiului Rece și în anii care au urmat, această problemă părea rezolvată. Membrii europeni ai NATO sunt meniți să se adăpostească sub „umbrela” nucleară a Americii.
Ca parte a „partajării nucleare” a alianței transatlantice, cinci țări partenere – Belgia, Olanda, Germania, Italia și Turcia – găzduiesc aproximativ 100 de bombe nucleare americane pe teritoriul lor.
În afară de aceste arme americane, Franța și Marea Britanie au, de asemenea, propriile arsenale. Dar Franța și-a păstrat întotdeauna armele nucleare în afara strategiilor comune ale alianței occidentale – este singura națiune dintre cele 30 de state membre NATO care nu participă la Grupul de planificare nucleară.
Chiar și înainte de invazia rusă în Ucraina, din acest an, unii europeni erau îngrijorați că umbrela americană devenea mai puțin fiabilă și, prin urmare, mai puțin descurajantă.
SUA și-au mutat accentul geopolitic dinspre Atlantic spre Pacific și, în special, spre a viza China, care acum își mărește rapid arsenalul.
Prin urmare, Washingtonul trebuie să țină două umbrele nucleare și să planifice două războaie simultane. SUA, forțate să aleagă, ar da probabil prioritate angajamentelor din Asia și aliaților săi precum Japonia, Coreea de Sud și Taiwan, notează în Washington Post politologul Andreas Kluth.
În plus, Putin a devenit acum retoric, lansând amenințări nu atât de voalate că ar putea folosi arme nucleare împotriva Ucrainei sau a țărilor occidentale care intervin în războiul său.
Într-un scenariu, Franța și-ar putea extinde umbrela nucleară la întreaga Uniune Europeană (din care Marea Britanie nu mai face parte). Președintele francez Emmanuel Macron vorbește adesea despre obținerea „autonomiei” europene, prin aceasta înțelegând de obicei independența față de SUA.
În practică, francezii nu sunt nici dispuși, nici capabili. De la Charles de Gaulle încoace, Franța a insistat întotdeauna asupra suveranității totale asupra arsenalului său și asupra tuturor deciziilor referitoare la acesta. În acest sens, viziunile privind o „force de frappe” europenizată, așa cum francezii își numesc armele nucleare, suferă de aceeași problemă ca și ideile privind o „armată europeană”. Fără Statele Unite ale Europei, nu este clar cine ar fi la comandă, când și cum.
Dacă Rusia ar escalada, totuși, ar face acest lucru cu arme nucleare „tactice” – focoase mai mici dislocate la distanțe scurte pentru a convinge inamicul să se supună sau pentru a câștiga bătălii specifice.
Este de neconceput ca Franța (sau oricine) să riposteze pentru o lovitură tactică inițială și limitată, mergând direct la răzbunare strategică și astfel Armaghedon.
Rezultatul este că toate puterile nucleare occidentale — SUA, Franța și Marea Britanie — trebuie să adauge mai multe arme nucleare tactice la trusele lor de instrumente, pentru a ține pasul cu Rusia și a deveni capabile de răspunsuri flexibile la agresiunile sale.
Deocamdată, răspunsul realist la Putin este de a păstra și de a cârpi umbrela americană. Mai multe bombe nucleare tactice americane, în mai multe locuri și livrabile în mai multe moduri, este singurul limbaj înțeles la Moscova și la Beijing.
