La Constanța au luat foc 37 de mașini în parcarea unui bloc, câțiva oameni au ajuns la spital, zeci de apartamente au fost distruse, sute de locatari au fost evacuați. Da, dar întâmplarea asta nu e subiect de film. Nici spitalele care au ars pe vremea guvernării useriste n-au fost subiecte de film. Când s-a aflat la Putere, partidul trotinetist era mai nesătul decât pe vremea când era nemâncat. Singurul subiect de film e Colectiv. Și de șase ani jucăm toți în filmul ăsta. Vrem nu vrem, jucăm. E ca la defilările lui Ceaușescu. Nu ne întreba nimeni dacă vrem să mergem. Mergeam, trebuia să mergem.
Nici covidul nu e vreun subiect. De covid și de boli asociate covidului au murit vreo 60.000 de români. Foarte puțini. La Colectiv au fost mai mulți, normal. Credeați că istoria se face cu cifre? Nu se face cu cifre. Se face cu imagini, dar, mai ales, cu reconstituiri artistice. Dacă îi întrebi pe ăștia mici și digitalizați ce s-a întâmplat din 1910 în 1920, nu-ți vor spune că atunci au fost Revoluția din Rusia, Primul Război Mondial, Unirea de pe 1 Decembrie, Trianonul. Generația Gadget îți va explica frumos că în 1912 s-a scufundat Titanicul. În filmul „Titanic”, Di Caprio s-a înecat. Eroul de la Colectiv a trecut prin foc, a ajuns ministru al Sănătății și ne-a regalat cu „imunoglobina”, „pacienți transplantați”, „să abată lumea” (în loc de „să abată atenția lumii”) și pleonasmul de pedichiuristă „panaceu universal”.
Apropo de Primul Război Mondial. Când a turnat filmul „Noi, cei din linia întâi”, Sergiu Nicolaescu a dat foc unui castel din Apuseni și a promis că se va ocupa el să fie restaurat. N-a plătit nimic, așa e în filme. „Noi, cei din linia întâi” n-a luat premii, fiindcă era prost și tezist, dar a avut spectatori. Spectatori, nu telespectatori, spectatorii sunt la cinema. „Colectiv” a luat premii, n-a avut spectatori și a fost un documentar bun. Dar la fel de tezist.
Tezistă, tot tezistă e abordarea „italianca Dianei Șoșoacă – mare ziaristă”. Să fim serioși, presa a început cu scrisul și înseamnă doar scrisul. Broscărița s-a dus în Afganistan și l-a întrebat pe un taliban de ce nu se uită în ochii ei. Asta nu e presă. E perversiune, e ceva între exhibiționism și masochism. Cel mai mare reporter de front a fost Geo Bogza, care transmitea din Franța, în 1937, corespondențe despre războiul civil din Spania. Alți mari corespondenți din străinătate au fost Fănuș Neagu și Ion Băieșu, care au povestit ce se petrecea la campionatul mondial de fotbal din Anglia (1966). Ce n-a aflat lumea e că Fănuș și Băieșu nu erau pe stadion, la Londra, ci la hipodromul din Paris. Dar oamenii ăia știau să scrie. Dacă italianca Dianei Șoșoacă rămâne fără baterie (la telefonul sau camera cu care filmează), s-a terminoiu cu ea.
