Săptămâna asta, echipa națională de fotbal va juca două meciuri ușoare care o pot duce la alte două meciuri de baraj, unde are șanse mici de calificare. Din martie 2014 încoace, echipa națională e redusă la adjectivele ușor, mic, slab, nepriceput.
Dar fiecare partidă a echipei naționale merită celebrată. Dacă nu se poate prin victorii cu pecete, să o facem măcar prin amintiri cu sigiliu. Am citit cartea „Iluzia disperării. Fotbalul n-a fost creat de diavol”, de Teodor Mazilu. În acest volum sunt cuprinse multe eseuri, inclusiv sportive, ale acestui dramaturg care rezistă dintr-un motiv foarte simplu. E ușor să fii apolitic, dar e greu să fii atemporal. Mazilu e la atemporali.
În 1970, Mazilu a fost cu echipa națională în Mexic și a risipit un mister mai bătrân decât o jumătate de veac. De ce n-a jucat Dobrin la Guadalajara? Să vedem de ce.
„În grădina hotelului unde era găzduită delegația română ne adunam în fiecare seară ziariștii, antrenorii și conducătorii delegației. Sub umbra palmierilor, puneam țara la cale. În hol, Dobrin se plimba ca un leu în cușcă. Omenește, starea lui de spirit era ușor de înțeles. Să ajungi în Mexic, la campionatul mondial, și să nu fii nici măcar rezervă – e într-adevăr foarte neplăcut. De aceea nu m-a mirat că se dedicase băuturii cu oarece aplicație. Dobrin era obsedat de ceea ce or să spună cei de acasă, el avea de dat socoteală admiratorilor lui de la Pitești”. Dar ziariștii insistau. „Băgați-l, domnilor, pe Dobrin… Nu vedeți că moare de ciudă? Nu vedeți că se veștejește nejucând? Știam că discuțiile noastre cu antrenorii erau pur platonice. Dar umbra palmierilor era plăcută. Și doctorul Tomescu dădea verdictul. Dobrin n-are rezistența necesară. N-a reușit să se aclimatizeze”.
Pe lângă Mazilu nu se plimbau imaginile. Scriitorul înțelegea ce vedea. Iar acest lucru e dovedit în următorul fragment. Despre Mircea Lucescu, Mazilu scrie că, atunci când avea mingea, transmitea „un sentiment de elaborare, de cântărire lucidă a situației. La acest jucător admirabil, înșelător, fragil, e foarte clar că știe mult fotbal, că s-a străduit să învețe. De aceea, Lucescu – în ciuda tinereții și în ciuda chipului atât de copilăresc – are, pe teren, un aer de savant. Parcă ar fi un laborator în mișcare. El prelucrează întotdeauna mingea, o stăpânește, o face mai rotundă, o distilează și de-abia după aceea o trimite mai departe. Cornerele lui se mai pot numi cornere? Ele sunt niște pase – cântărite exact și în intensitatea, și în direcția lor. Un corner al lui Lucescu e o pasă ideală din care cred că și eu aș marca gol”.
În Mexic, Lucescu avea 25 de ani neîmpliniți. Iar Mazilu este primul om cu un pix în mână care l-a intuit pe viitorul mare specialist în tectonica fotbalului.
