Fără a fi o exagerare, dar gestul premierului Cîțu seamănă, până la un punct, cu cel al bețivului care, nemaiavând bani de băutură, începe și vinde din casă. Un televizor, telefonul, enciclopediile, albumele și dicționarele din bibliotecă, bucurându-se că-i iese măcar de un litru sau doi de tărie. Bine, Florin Vasile Cîțu nu a ajuns la faza asta, cred că nici măcar băutor serios și cu talent nu este, deși ar fi avut de la cine învăța. Dar graba pe care o are de a vinde avuția națională cu ce să semene? Sau a sunat telefonul dintre el și cancelariile occidentale de i s-a înroșit firul, că se apropie termenele scandente și el n-a vândut nimic?
Nu cred că premierul a avut personal vreun dialog cu liderii lumii europene sau de peste Ocean pe tema aceasta. Nici nu ar fi avut când, e prea proaspăt în funcție și încă nu a fost evaluat de vulpile bătrâne pentru a vedea dacă pot avea încredere în el. Mai degrabă sunt tentat să cred că este vorba despre înțelegeri pe care Mutul din Deal le-a încheiat din timp, și acum trebuie puse în practică. Bineînțeles că Iohannis nu poate vinde personal cea mai veche bancă românească. Nu are cum. În schimb, are cine. Chiar guvernul lui, cu zapiscă semnată de premier.
Nu-l trage nimeni la răspundere
Nu este de ajuns că într-un an România s-a împrumutat cu 35 de miliarde de euro, sumă care ar pune pe gânduri pe oricine, în condițiile în care în urma împrumutului nu se vede nimic. Cinic, Florin Cîțu spune că jumătate din bani s-au dus pe cheltuieli legate de pandemie.
Nu spune însă și câți au dispărut în afacerile personale ale prietenilor de partid. Dar chiar și așa stând lucrurile, la sumele cheltuite ar fi trebuit ca România să aibă cele mai bune dotări și să-i râdă virusului în nas. Dar asta nu se întâmplă pentru că niciodată banii nu au fost de ajuns. O altă parte din bani s-ar fi dus pe investiții, declară premierul. Care, căci nu se vede nimic? Nu există nimic din ceea ce liberalii au promis încă din vremea în care Cîțu a început să împrumute. Sunt bani dispăruți, despre care nimeni nu a reușit să-l întrebe sau să-l tragă la răspundere. Acum, cu atât mai puțin îi va cere cineva socoteală. Nu mai are cine.
Cu fiori pe șira spinării
Nu era suficient că fostul ministru de Finanțe și actual premier a îndatorat România pe 30 de ani. Acum, conform unor surse bine informate, pregătește adevărata lovitură. Este deja în lucru o Ordonanță prin care vrea să scoată la mezat avuția țării. CEC Bank, Hidroelectrica, Portul Constanța, TAROM și alte asemenea lor trebuie vândute. De ce? De ce acest „trebuie”? Cum și de unde a apărut această obligativitate? Ne bagă cineva sulița în coaste? N-aș vrea să fac vreo legătură, dar îmi fuge gândul la câte plecări a avut Iohannis la Bruxelles și Berlin, de exemplu, fără a discuta, în prealabil, cu președintele Senatului și al Camerei Deputaților despre scopul deplasărilor.
Niciodată nu a scos vreun cuvânt despre ce urma să facă acolo, iar la întoarcere făcea niște declarații din care lipsea conținutul. Este posibil să fi antamat discuții al căror efect se vede abia acum? Este posibil ca împreună cu lideri europeni să pună la punct europenizarea României, în fapt o politică de transformare a țării într-o colonie? Parcă nu îmi vine să merg cu mintea până acolo, dar având în vedere că stilul lui de negociere înseamnă să spună „da” și să accepte docil propunerile care i se fac, mă ia cu fiori pe șira spinării.
Din Europa, via Cotroceni
Poate că sună urât, dar povestea asta cu înstrăinarea avuției naționale mie îmi seamănă, într-un fel, cu peșcheșul ce trebuia plătit la Înalta Poartă pentru ca domnitorul să rămână în scaun. Pentru țară, Iohannis nu poate dovedi că a făcut ceva. Nu există realizări, ci numai discursuri sterpe despre idealurile și valorile europene.
Un tren de vorbe rostite degeaba, pentru că, dincolo de lingușitori, nu mi se pare a mai fi crezut cineva în ele. Pe de altă parte, nu cred, totuși, că Iohannis este condiționat chiar în asemenea hal. Nu-l va da nimeni jos dacă nu drege lucrurile pentru a se vinde țara bucată cu bucată. Mai degrabă va fi menținut în jilț tocmai pentru a stimula lucrurile. Un Iohannis care nu este în funcție nu are cum să fie folositor. Un Iohannis care nu are un guvern al lui, prin care să golească România, nu știu pe cine ar putea interesa. De aici, probabil, și disperarea lui de a avea acest guvern. Unul anume. Un guvern cu un premier care pocnește din călcâie la ordinele Europei, via Cotroceni.
