Am noutăți din cultura română. Sâmbătă am fost la librăria „Humanitas” de pe Magheru și am luat o carte. După ce am plătit, mi s-a pus în pungă și „volumul aniversar <<Povestea Insulei Humanitas>>, de Gabriel Liiceanu, oferit celor care cumpără orice carte Humanitas din orice librărie Humanitas.”
Am început cititul cu neașteptatul cadou. Un deliciu. Un autor i-a lăsat lui Liiceanu un manuscris și un crap de opt kile. Manuscrisul – pe birou, crapul – „pe pervazul ferestrei, ca să stea la rece, până plecați.” Corect mi s-ar fi părut să stea crapul pe birou și capodopera pe pervaz. Liiceanu cel anticorupt urăște „cutumele levantului comunist” și a refuzat și crapul, și manuscrisul. Îl înțeleg. Saramura filozofică o prepară după rețete proprii.
Dar aventura zoologică merge mai departe. Omul e imens. L-au citit și șobolanii. „În vitrină am așezat cărțile într-o dezordine voită, presărate printre știuleți de porumb aurii. (…) Ideea mi s-a părut extrem de originală, deși, în afară de cromatica tandră, nu cred că avea vreo semnificație.” Aici are dreptate. Dar să vedeți ce s-a întâmplat a doua zi. „Superbele boabe aurii de porumb dispăruseră ca prin farmec și în locul știuleților viguroși apăruseră, despuiați și precari, câțiva coceni știrbi. (…) Din subsol urcaseră peste noapte, trăgând un ospăț pe cinste, șobolanii impozantului bloc interbelic.” Cocenii despuiați și precari te îndeamnă să faci analogii ireverențioase cu memorialiștii vizitați de senectute.
În carte, Gabriel Liiceanu susține că a luptat mereu pentru „o societate de caracter.” Așa că îi descrie cu tandrețea lui Vadim pe tatăl lui Petre Roman (Liiceanu n-ar fi luat editura dacă nu era Andrei Pleșu în Guvernul Roman), pe secretara moștenită de la comuniști și pe „șoferul de la garajul fostului Comitet Central, masiv, fălcos și cu ceafa revărsată peste gulerul cămășii.” Bine le-a făcut, așa meritau! Mai ales că pe 14 iunie 1990, când au venit minerii să-l frăgezească, secretara l-a salvat pe Liiceanu, „traversând pe dedesubt tot frontul Casei Scânteii. Am ajuns în holul de la Agerpres și, de cum am ieșit afară, am dat peste mașina trasă la scară. Secretara mi-a deschis ușa din spate, spunându-i șoferului să mă ducă direct acasă. <<Vă sun să văd dacă ați ajuns cu bine.>>” Liiceanu are tot dreptul să fie nerecunoscător. Minerii trebuie să le fie recunoscători secretarei și șoferului. Vă dați seama ce serii bărbie – splină – ficat le dădea Liiceanu? Îi ținea numai în aer, ca pe fumul de țigară. „Nu-i las, mă, nu-i las, sunt periculos rău, mi-am făcut și nunceag din creioanele de la Noica!”
Încă una și pe mâine! „Penuria moștenită de hârtie igienică a făcut ca, în primii ani postrevoluționari, proviziile făcute pentru toaletele editurii să se dovedească neîndestulătoare. Mai tot timpul suporturile de hârtie igienică erau goale, fiindcă angajații plecau cu sulurile acasă. Într-o bună zi, AM FOST TRAVERSAT DE O IDEE DE GENIU: ce-ar fi ca stocurile nevandabile din tirajele supraevaluate să fie trimise spre a fi topite la fabrica de hârtie de la Bușteni și, de acolo, să primim la schimb prețioasele suluri de hârtie igienică.” Le-a zis-o și angajaților în ședință: „Nu puteți dumneavostră lua acasă hârtie igienică câtă pot eu să comand!” De la Cicero încoace nu s-a mai rostit așa ceva. Iar cacofonia „igienică câtă” stă în corpul frazei ca un diamant propulsat în montură după ce a fost brăzdat de scalpelul lui Cellini. Îi rog pe redactorii Humanitas să nu „sperie”, în ediția a doua a cărții, bijuteria „igienică câtă”.
Ce treabă o avea Vadim, de-l tot tîrăști în derizoriu, după moarte – de data asta în varza asta cu adidași de porc marca Liiceanu – numai matale știi, maistre Boanchiș. Încă îi plătești polițe postume? Sau poate nu pricepem noi stilul și dialectica dumitale, atemporale, imponderabile. Ești – sau poți fi – un gazetar redutabil, dar decît să bați apa-n piuă, la fiecare două – trei scrieri, cu indivizi amfibii și vîscoși, tefeloaze, giboneza de corporație și un lung etcetera de patente, mai bine te-ai lua oleacă la trîntă cu marea corupție, mai bine zis cu marii corupți, cu nume, prenume și șmen, dacă vrei să fii credibil și să rămîi inoubliable. Asta e deosebirea între dumneata și Vadim, el avea talent și cojones, pe cînd dumneata nu-l ai decît pe primul, și ăla perfectibil (nu zic discutabil). Înțeleg să te apuce lehamitea (și pe noi) vremurilor și jegoaselor moravuri pe care le suportăm dar, între Calea Victoriei, unde se scarpină cu șaua-n anus tefeloazele de 50 de ani, și predicile din clopotnița de la Notre Dame, mai pune cătarea puștii și spre sursă. Pune mîna pe par, ridică-te, Ioane! Nu de alta dar noi sîntem mai de la țară și cu carte mai puțină. Să fii sănătos!
Cartapievici ,ai dreptate , sunt multi care se strofoca si se cred mari ziaristi , cu omul asta e altceva , nimeni nu contesta ca Razvan Ioan este inzestrat de la Dumnezeu cu talent gazetaresc , e citit , cult si avid de cunoastere . Se lasa prea usor ademenit de sirene , nu ia taurul de coarne , se complace si se iroseste in partizanatul unor cauze pierdute desi are potential fantastic pentru a deveni un maestru al condeiului . Trebuie sa-si ridice singur stacheta , sa lase modestia si sa fie mai increzator , sa ceara mai mult de la el , sa aspire la mai mult si sa evite anturajul gaunos al unor hiene politice carora se simte dator sa le cante in struna din camaraderia nascuta spontan la un pahar de Tamaioasa de Bohotin . Mai are de lucru si in plan ideologic , musteste un iz de conservatorism , nostalgie si ofuri din perioada adolescentei petrecuta in comunism , cu toate ca perioada infiriparii democratiei de dupa 90 ar trebui sa-i vina manusa si sa fie un reper al respectarii principiilor democratice . Cu mai multa seriozitate , cu o disciplina riguroasa a muncii , cu orgoliul de a nu-si stirbi personalitatea si a deveni constient ca este o valoare in gazetaria romaneasca , putem avea un Fanus Neagu sau Eugen Barbu al zilelor noastre . Pacat , mare pacat sa se iroseasca asemenea talent ! Totul depinde numai si numai de el . Scutura-te de lene si anturaj , coane Boanchis si vei avea Romania la picioare , tipa talentul in dumneata ca il irosesti in nimicuri !
Ce ti-a tras-o Cartapievici la nanau, Boanchise !
Pe maine, Geniule.
De cate ori il citesc pe Boanchis , gandul ma duce la cum ar fi evoluat nationala de fotbal a Romaniei la C.M . din Mexic daca ar fi evoluat Dobrin in partidele disputate . Care sa fie cauza de unii se autoexclud sau sunt marginalizati ? Ce scheleti zac ascunsi prin fiset ?
Toti cei alfel care lupta pt o societate de mare caracter si primesc gratis o editura si nici-o masa fara peste… Nu e Kant nici Noica. E Romania.